Teoria umorală

*Cei patru apostoli* de Albrecht Dürer-
o ilustrare a celor patru temperamente

Teoria umorală sau Teoria celor patru umori este o teorie științifică perimată care a fost introdusă de către medicii antici greci și romani, continuatori ai școlii lui Hippocrate, pornind de la teoria elementelor a lui Empedocle, în care elemnetele fundamentale erau: pământul, apa, aerul, focul^[1].

Etimologie

Cuvântul umoare provine din latinescul umor, care la rându-i provine din greca veche și însemna "lichid", "licoare", "aromă".

Istoric

Teoria celor patru umori își are originea în Egiptul antic și în Mesopotamia^[2]. Este sistematizată apoi de vechii greci în jurul anului 400 î.Hr.

Cele patru umori, precum și elementele, anotimpurile și temperamentele corespunzătoare
Umoarea	Anotimp	Element	Organ	Calități	Denumire clasică	Denumire modernă	Caracter
Sânge	Primăvară	Aer	Ficat	cald & umed	sangvin	artizan	curajos, optimist, iubitor
Bilă galbenă	Vară	Foc	Vezică biliară	cald & uscat	coleric	păzitor	caracter labil
Bilă neagră	Toamnă	Pământ	Splină	rece & uscat	melancolic	rațional	despotic, neliniștit, iritabil
Flegmă	Iarnă	Apă	Creier/Plămâni	rece & umed	flegmatic	idealist	calm, fără emoții

Hippocrate este cel care a aplicat cel mai mult această teorie în medicină. Teoria umorală a devenit teoria celor patru temperamente și avea să influențeze și concepțiile lui Galenus (131 - 201), care considera umorile se formează în corp și că anumite alimente , stările climatice, precum și anuimite perioade ale vieții pot modifica ponderea celor patru elemente.

Galen considera că dezechilibrul celor patru umori, numit dyscrasia, este cauza celor mai multor boli, iar sănătatea este dată de eucrasia, echilibrul acestora.

În medicina islamică, Avicenna (980 - 1037) a extins teoria celor patru temperamente în scrierea sa "Canon de medicină" pentru a cuprinde aspecte emoționale, mentale, de conștiință și fizice ale organismului.^[3]

Cele patru umori în concepția lui Avicenna
Proba	cald	rece	umed	uscat
Stări morbide	Febră	Reumatism	Astenie	Slăbiciune
Tulburări funcționale	deficit de energie	deficit de putere digestivă	digestie dificilă	.
Senzații subiective	gust amar, sete excesivă, arsuri cardiace	inapetență pentru lichide	salivație excesivă, somnolență	insomnie, slăbiciune
Simptome fizice	puls accelerat, oboseală	încheieturi moi	diaree, pleoape umflate, piele aspră	piele aspră
Interacție cu vremea	vara: foarte nefavorabilă	iarna: foarte nefavorabilă	.	toamna: nefavorabilă

Acceptare științifică

Această doctrină prezintă importanță doar pentru istoria științei, ea nu mai este medicină sau psihologie.^[4] Deja în anii 1850 teoria celor patru temperamente clasice era privită drept depășită.^[4]

Această doctrină a fost contestată de Andreas Vesalius la mijlocul secolului al XVI-lea și remarcată critic de Paracelsus în același secol și a fost mai mult erodată în prima jumătate a secolului al XVII-lea de către William Harvey. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ideea a fost considerată cu totul depășită și apărată doar de excentrici. Actualmente este o doctrină protoștiințifică demult depășită iar medicina modernă s-a distanțat complet de astfel de speculații fără temei.^[5]^[6]^[7]^[8]

Note

^ Wittendorf, Alex (1994) - Tyge Brahe, G.E.C.Gad. p.45
^ Sudhoff, Karl (1926) - Essays in the History of Medicine, Medical Life Press, New York, pp. 67, 87, 104
^ Lutz, Peter L. (2002) - The Rise of Experimental Biology: An Illustrated History, Humana Press, p. 60, ISBN 0-89603-835-1
^ ^a ^b Marks, David F.; Murray, Michael; Evans, Brian; Estacio, Emee Vida (13 mai 2015). „16 Illness and Personality”. Health Psychology: Theory, Research and Practice. SAGE Publications. p. PT555. ISBN 978-1-4739-2758-2.
^ Lagay, Faith (1 iulie 2002). „The Legacy of Humoral Medicine”. AMA Journal of Ethics. American Medical Association (AMA). 4 (7). doi:10.1001/virtualmentor.2002.4.7.mhst1-0207. ISSN 2376-6980.
^ Patwardhan, Bhushan; Mutalik, Gururaj; Tillu, Girish (2015). „Evolution of Medicine”. Integrative Approaches for Health. Elsevier. pp. 27–52. doi:10.1016/b978-0-12-801282-6.00002-4.
^ „Humoral Theory”. Contagion - CURIOSity Digital Collections. Harvard University. 26 martie 2020. Accesat în 8 mai 2023.
^ Bos, Jacques (15 iunie 2009). „The rise and decline of character: humoral psychology in ancient and early modern medical theory”. History of the Human Sciences. SAGE Publications. 22 (3): 29–50. doi:10.1177/0952695109104422. ISSN 0952-6951.

Legături externe

en Teoria umorilor la MedicineNet Arhivat în 15 martie 2007, la Wayback Machine.
en Teoria umorală la BiologyOnline

[1] Wittendorf, Alex (1994) - Tyge Brahe, G.E.C.Gad. p.45

[2] Sudhoff, Karl (1926) - Essays in the History of Medicine, Medical Life Press, New York, pp. 67, 87, 104

[3] Lutz, Peter L. (2002) - The Rise of Experimental Biology: An Illustrated History, Humana Press, p. 60, ISBN 0-89603-835-1

[MarksMurray2015-4] Marks, David F.; Murray, Michael; Evans, Brian; Estacio, Emee Vida (13 mai 2015). „16 Illness and Personality”. Health Psychology: Theory, Research and Practice. SAGE Publications. p. PT555. ISBN 978-1-4739-2758-2.

[American_Medical_Association_(AMA)_2002_p.-5] Lagay, Faith (1 iulie 2002). „The Legacy of Humoral Medicine”. AMA Journal of Ethics. American Medical Association (AMA). 4 (7). doi:10.1001/virtualmentor.2002.4.7.mhst1-0207. ISSN 2376-6980.

[Patwardhan_Mutalik_Tillu_2015_pp._27–52-6] Patwardhan, Bhushan; Mutalik, Gururaj; Tillu, Girish (2015). „Evolution of Medicine”. Integrative Approaches for Health. Elsevier. pp. 27–52. doi:10.1016/b978-0-12-801282-6.00002-4.

[Contagion_-_CURIOSity_Digital_Collections_2020-7] „Humoral Theory”. Contagion - CURIOSity Digital Collections. Harvard University. 26 martie 2020. Accesat în 8 mai 2023.

[Bos_2009_pp._29–50-8] Bos, Jacques (15 iunie 2009). „The rise and decline of character: humoral psychology in ancient and early modern medical theory”. History of the Human Sciences. SAGE Publications. 22 (3): 29–50. doi:10.1177/0952695109104422. ISSN 0952-6951.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]