Idiolect

Idiolect este un termen utilizat în lingvistică, care desemnează ansamblul deprinderilor lingvistice ale unui individ, specifice unei perioade a existenței acestuia. Idiolectul se caracterizează prin mobilitate accentuată și printr-un puternic caracter individual.^[1]^[2]

Prin extensie, idiolectul reprezintă ansamblul particularităților verbale ale unui vorbitor^[3], respectiv structura unui idiom^[4], așa cum apare la un vorbitor.^[5]

Conceptul de idiolect, pentru desemnarea unui limbaj individual în vorbirea unei persoane, a fost propus de savantul englez B. Bloch.^[6]

Umberto Eco folosește ca retraducere mai articulată a noțiunii de idiolect sintagma sinonimică de strategie textuală.^[7]

În afară de variațiile de exprimare verbală de la un vorbitor la altul, termenul de idiolect desemnează și inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o anumită perioadă a vieții sale. Se știe că aceeași persoană își schimbă de-a lungul vieții modul de a se exprima, adică utilizează idiolecte diferite.^[8]

Suma constantelor idiolectelor formează o arie dialectală.^[9]

Vezi și

Note

^ Retorică și teoria argumentării
^ Constantinescu-Dobridor, Gheorghe (1980). „Sociolect”. Mic Dicționar de Terminologie Lingvistică. București: Editura Albatros. p. 235.
^ Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
^ idiom: Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai) DEX '98 (1998)
Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic. NODEX (2002)
Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. DN (1986)
1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. MDN (2000)
^ Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986
^ Usaci Doina: Dezvoltarea limbajului individual al studenților alolingvi în baza situației de discurs^{[nefuncțională]}
^ Mărci ale insolitării fantastice în La țigănci de Mircea Eliade
^ Conf. Univ. Dr. Elena Abrudan: Comunicare vizuală, curs
^ Introducere în dialectologie

[1] Retorică și teoria argumentării

[2] Constantinescu-Dobridor, Gheorghe (1980). „Sociolect”. Mic Dicționar de Terminologie Lingvistică. București: Editura Albatros. p. 235.

[3] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

[4] idiom: Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai) DEX '98 (1998)
Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic. NODEX (2002)
Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. DN (1986)
1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. MDN (2000)

[5] Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986

[6] Usaci Doina: Dezvoltarea limbajului individual al studenților alolingvi în baza situației de discurs^{[nefuncțională]}

[7] Mărci ale insolitării fantastice în La țigănci de Mircea Eliade

[Abrudan-8] Conf. Univ. Dr. Elena Abrudan: Comunicare vizuală, curs

[9] Introducere în dialectologie

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]