Mihail Diaconescu

Mihail Diaconescu (n. Priboieni, Muscel, azi Argeș, 8 noiembrie 1937 - d. București, 25 martie 2020) a fost un romancier, eseist, critic și istoric literar, critic de artă, filosof, estetician și profesor universitar român, propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură (2013).

Supranumit de către eminescologul Nicolae Georgescu Magul de la Vulturești (Dușan 33),^[1] Mihail Diaconescu s-a născut în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril,  8 noiembrie a anului 1937 în comuna Priboieni, județul Muscel,^[2] azi Argeș și a decedat în ziua de Bunavestire, 25 martie a anului 2020^[3], la București.

Strămoșii scriitorului au fost țărani ortodocși din Făgăraș care au trecut munții în Argeș din cauza intoleranței religioase și etnice la care au fost supuși de către Imperiul Austro-Ungar

Tatăl viitorului om de cultură s-a numit Aurelian și a fost preot și învățător în comuna Vulturești, Argeș, având parohie la biserica Bătiești între 1927-1972, cu întrerupere în perioada 1942-1953 .^[4] De la acesta a moștenit aplecarea către teologie, istorie și filozofie, iar de la mamă, Aurelia, harul de povestitor.

Celor mai importante modele umane și morale, părinților care i-au dat  viață și l-au îndrumat, Mihail Diaconescu le-a dedicat Istoria literaturii dacoromane:„ Iterum/Aureliano presbytero et Aureliae/parentibus optimis/omnis meae vitae/sapientissimis magistris/summa cum gratitudine/ab imo pectore et iucundae/pro eorum memoria/hanc litterarem parvitatem/dedicavi ”(Din nou/preotului Aurelian și Aureliei/cei mai buni părinți/cei mai înțelepți dascăli ai întregii mele vieți/cu cea mai aleasă recunoștință/din adâncul inimii și cu bucurie/memoriei lor/dedic/această neînsemnată carte de literatură).^[5]

„ Calitatea de fiu al unui preot de țară a direcționat întreaga mea evoluție ca om și scriitor, întreaga mea formare în etape. Înainte de a fi scriitor și conferențiar universitar eu sunt fiul tatălui meu și fiul satului Vulturești ”, spunea profesorul Mihail Diaconescu.^[6]

La Vulturești, Mihail Diaconescu a locuit o perioadă lungă, inclusiv la maturitate în concedii și în timpul liber când a scris multe din cărțile și lucrările sale, fiind foarte atras atât de farmecul locului cât și de atmosfera spirituală și tradiționalistă care l-a inspirat în crearea operei sale.

Mihail Diaconescu a absolvit Liceul Gheorghe Șincai din București (1955) și Facultatea de Filologie a Universității din București (1960). Ulterior, a dobândit titlul de doctor în filologie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași cu o teză despre Gib Mihăescu (1972), publicată anul următor^[7].

După terminarea facultății, Mihail Diaconescu a activat ca profesor la Liceul Șt. O. Iosif din Rupea, județul Brașov (1960-1964), muzeograf la Muzeul de Istorie Brașov și redactor la secția culturală Drum nou din același oraș. Între 1965-1985 a  predat la Institutul Pedagogic din Pitești.

Pentru trei ani (1972-1975) a fost conferențiar oaspete la Institutul de Romanistică al Universității Humboldt, Germania. Începând cu anul 1985 și-a desfășurat activitatea ca cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române, pentru ca după 1995 să predea din nou studenților la Facultatea de Sociologie, Psihologie și Pedagogie a Universității din București, Facultatea de Științe și Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Pitești, precum și la Universitatea Spiru Haret din București.

În anul 1966 a înființat la Pitești revista Argeș și a fost cofondator al revistelor Astra și Noua revistă la Sibiu, de asemenea în anul 1999 pentru  Analele Universității Spiru Haret, Seria Filologie, Limba și Literatura Română .^[8]

Mihail Diaconescu este recunoscut ca un spirit enciclopedic, promotor al unui umanism fondat pe valorile ortodoxiei.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor (1965)^[9] ca recunoaștere a operei sale literare și științifice.

Specialiștii sunt de acord asupra faptului că Mihail Diaconescu a fost cel mai respectat cunoscător al istoriei literaturii române străvechi, cunoscută și sub denumirea de literatură daco-romană, străromână sau protoromână.^[10] El este autorul cărților Istoria literaturii dacoromane, București, Editura Alcor, 1999 și Antologie de literatură dacoromană, București, Editura Corifeu, 2003.

Pentru realizările sale, Mihail Diaconescu a fost numit Titan al culturii de către Mitropolitul Irineu al Olteniei,^[11] iar teologul Dumitru Stăniloae îl consideră începător al scrisului nostru viitor.^[12]

Mihail Diaconescu este socotit un scriitor integral ^[13] întrucât de-a lungul carierei a scris versuri, critică literară, drame, tragedii, piese de teatru, scenarii și cronici de film, reportaje, studii și comunicări științifice.

A afirmat că a urmărit realizarea unei literaturi cu program care să reliefeze valorile istorice și morale ale românilor în contextul adevărurilor doctrinare caracteristice credinței creștin-ortodoxe.^[14]

Scriitorul însuși a declarat că prin propagarea fondului spiritual al românilor în creația sa, se consideră un scriitor tradiționalist. Tradițiile sunt un numitor comun pentru un popor care trăiește într-o comunitate bazată pe aceleași credințe și obiceiuri: „ Am evocat în romanele mele epoci spirituale, destine intelectuale și opere de cultură, pentru că am dorit să înțeleg prin ele destinul poporului meu ” .^[15]

Iubirea nețărmurită a lui Dumnezeu față de creația sa este modelul suprem pe care scriitorul îl urmărește atunci când înțelege personajele pentru a le putea transmite trăirile către publicul cititor: „ Orice scriitor se află pe aceeași lungime de undă sufletească cu personajele pe care le evocă. Am urât, am iubit, am admirat, am disprețuit, am sperat, m-am bucurat și m-am întristat la fel de mult ca personajele pe care le-am evocat ”.^[16]

În prodigioasa sa activitate, Mihail Diaconescu s-a aplecat și asupra filmului documentar, realizând în 13 episoade a câte o jumătate de oră, serialul Dobrogea creștină.

Întreaga operă a lui Mihail Diaconescu a fost supusă unui plan prestabilit, menit să concretizeze o fenomenologie narativă a spiritului românesc bazată pe valorile naționale românești în special cele creștine. Scriitorul însuși și-a numit creația literară literatură cu program.^[17]

Cărțile sale formează un tot-unitar îndreptat către dorința unei vieți superioare posibile datorită înnobilării sufletului uman prin spiritualitate.

Filozofi: Platon, René Descartes, Immanuel Kant, Lucian Blaga, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu.

Nichifor Crainic un scriitor integral ,^[18] mentorul și directorul revistei Gândirea a avut un rol important în devenirea ca eseist și jurnalist a lui Mihail Diaconescu. Lui i-a fost dedicat un capitol în tratatul  Estetica Ortodoxiei : Estetica Ortodoxiei în concepția lui Nichifor Crainic. Despre înrâurirea pe care a avut-o asupra sa și asupra colegilor de litere, afirmă: Creatorii din gruparea „ Argeș. Tradiție și spiritualitate “ se raportează consecvent la personalitățile tutelare și la operele impuse în istorie de Semănătorul și Gândirea. Exemplele lor înălțătoare catalizează în noi disponibilități și forțe creatoare deosebit de active ”. ^[19]

Teologi: Sf. Maxim Mărturisitorul, Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman.

Dumitru Stăniloae cel mai mare teolog din acest secol, numit așa de episcopul Timothy Kallistos Ware of Dioklea,^[20] stă, prin vastitatea și profunzimea operei sale teologice, la baza creației diaconesciene și mai ales a fenomenologiei narative: „ Mulți scriitori, artiști, savanți și cugetători din cultura română de azi au trăit în contact cu opera Părintelui Stăniloae fiorul unei mari descoperiri. În creațiile tuturor, cugetarea Părintelui Stăniloae este activă. E rodnică. Pentru că puterea spirituală a acestei cugetări este benefică, iradiantă, catalizatoare de mari energii intelectuale și sufletești ”.^[21]

Ioan G. Coman, patrolog recunoscut în cultura noastră, s-a aplecat asupra modului în care spiritualitățile greacă și latină și-au găsit ecoul în literatura creștină patristică. Perioada patristică începe cu bărbații apostolici și se termină cu sfinții părinți și teologi până la căderea Constantinopolului.

Mihail Diaconescu a studiat intens opera profesorului Ioan G. Coman pentru a putea redacta Prelegerile de estetica ortodoxiei; de asemenea, romanele sale cuprind pe larg idei din această lucrare ca și noțiuni despre frumos aparținând Părinților și Scriitorilor bisericești, ceea ce l-a determinat pe părintele profesor univ. dr. Dumitru Radu, autorul lucrării Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative  să afirme că o asemenea abordare este un fapt unic în istoria literaturii și culturii române.^[22]

- întreaga istorie a poporului român în dimensiunea ei tragică ce a favorizat înmulțirea valorilor spirituale, optimiste, în dauna celor materiale. Acest tezaur patrimonial transmis din generație în generație conduce la dezvoltarea identității noastre naționale, opusul anihilării: „pe plan socio-istoric, erodarea identității de sine transformă țările în teritorii, popoarele în populații, iar persoanele în simpli indivizi, eventual buni de manipulat și de aservit”. ^[23]

-religia geto-dacă purtătoarea unor caracteristici precreștine printre care asceza, iar mai apoi creștinismul care a pus la îndemâna poporului nostru primele școli, reliefează dimensiunea morală a noastră, ca națiune.

-dimensiunea misionară a creștinismului românesc. Începând cu sec. XV, din țările române pleacă spre sud-estul Europei dar și spre Orient tipărituri ortodoxe slave și grecești produse la noi. Spațiul spiritual românesc a cunoscut chiar și domnitori ce s-au implicat în activitatea misionară, de exemplu Neagoe Basarab și Petru Rareș.

-morala creștină ortodoxă a fost întotdeauna normativă pentru eroii din opera lui Mihail Diaconescu

-dimensiunea sublimă a spațiului carpato-danubiano-pontic  rezultă din realitățile geografice în care și-au trăit viața românii și care au dus la dezvoltarea unui profil psihologic special care i-a îndemnat spre sfințenie. Stilul de viață atât al dacilor cât și al romanilor era modest, îndreptat către sfințenie mai mult decât către acumulări materiale. Munții cu peșteri adânci, pădurile seculare le-au favorizat asceza. Însăși misiunea românilor în lume este sacră în viziunea lui Mihail Diaconescu.

Ca termen, fenomenologia a apărut în opera matematicianului, fizicianului și astronomului Johann Heinrich Lambert și s-a dezvoltat prin contribuția filozofilor Immanuel Kant, Johann Fichte, Georg Wilhelm Friedrich Hegel și a celor mai importanți romancieri.

La noi, erudiți precum Mihail Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Mihai Ralea, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu s-au aplecat asupra dorinței de a realiza o fenomenologie națională.^[24]

Mihail Diaconescu și-a propus să realizeze o punte de legătură între romanul istoric, ajuns la apogeu prin creația lui Sadoveanu și cel politic. Fenomenologia narativă realizată de el este un tot unitar fundamentat dogmatic, liturgic, patristic, pastoral, moral și simbolic, prezent în fiecare din  romanele sale. Stilul pe care l-a folosit a fost unul caracteristic fiecărei epoci în parte, urmare a unei documentări stricte, fără echivoc.

Scriitorul folosește literatura deoarece crede în puterea ei de a contribui la evoluția spirituală a omului, ca început al unei vieți mai echitabile, pentru că oricât ar fi de decăzut moral, omul are posibilitatea ca prin spiritualizare să se înalțe către un viitor corect și abundent. Paradoxurile lumii contemporane condusă prin minciună de către o minoritate manipulatoare suprasaturată de bani și de putere, au dus la nevoia de  soluții, Mihail Diaconescu propunând în toată opera sa valorile creștine ca finalitate.

El dezvoltă tragismul existenței unora dintre eroi până la ideea de sacrificiu care nu este zadarnic, ci conduce viețile generațiilor următoare către un progres ce se datorează transformărilor lăuntrice de ordin spiritual.

Prelegeri de estetica ortodoxiei

Este tratatul pentru care Mihail Diaconescu a primit premiul Academiei Române Mircea Florian, secțiunea filosofie (2011).

În cuprinzătoarea doctrină estetică semnată de Mihail Diaconescu (vol.I , 454 p., vol. II 420 p.) se regăsesc numeroase componente care au fost reluate și în romane.

Selectiv: Kenoza artistului, dar și cea auctorială (a creatorului de  literatură) având ca model starea de umilire pe care Mântuitorul Însuși Și-a asumat-o din iubire pentru ființa umană odată cu Întruparea Sa, este unul din principiile cu care autorul a atacat multe din demonstrațiile sale în lucrările care l-au consacrat:„ ca orice alt gest uman, scrierea unui roman istoric este un act de atitudine, de opțiune pentru anumite valori. Este, mai ales, un act kenotic, prin care mă eliberez de orice orgoliu, ca să mă pot apleca plin de dragoste și devotament până în miezul fierbinte al unor evenimente și realități umane”.^[25]

Starea de diaconie, adică de slujire a aproapelui care trebuie să-i caracterizeze pe toți creștinii este specifică și artiștilor, afirmă Mihail Diaconescu.

Dragostea față de conaționali, fără de care nu se pot concepe progresul, speranța dătătoare de viață și creația artistului sunt de asemenea componente ale doctrinei pe care a dezvoltat-o cu această ocazie.

Sunt analizate arhitectura, literatura, muzica, orfevreria, coregrafia, arta tiparului, ceramica, caligrafia, miniaturile, ceremoniile și broderia.

Mihail Diaconescu s-a raliat dezbaterilor teoretice privind cea de a treia etapă în istoria esteticii, pe care o traversăm începând cu mijlocul secolului XX, caracterizată prin observarea publicului consumator de artă. Se spiritualizează atât materialul folosit în mâinile artistului, cât și opera de artă rezultată care este tot de esență spirituală. Credinciosul se transformă interior și își preface propria relație cu divinitatea, întreaga lume fiind spiritualizată prin artă.

În ceea ce privește poporul român, el a fost convins dintotdeauna că face parte dintr-o largă comuniune cu Dumnezeu și că toate componentele vieții noastre au o legătură indisolubilă cu Creatorul, acest aspect stând la baza rezistenței  în fața dificultăților nenumărate.

Mihail Diaconescu a pus în lumină faptul că autorii antici, atât greci cât și latini, au fost cei dintâi care au considerat că pământul locuit de înaintașii noștri  a fost sfânt. În mitologie, Apollo își avea originile în țara hiperboreenilor, terra mirabilis,  locuită de geto-daci.^[26]

O altă caracteristică demnă de luat în seamă este atribuirea denumirii de grădina Maicii Domnului pământului locuit de români, posesori ai unei vieți spirituale înfloritoare sub toate aspectele, cu un monahism sihăstresc dezvoltat  în numeroase schituri și mânăstiri, martiri consemnați începând cu sec. III, instituții filantropice, școlare, medicale și sociale.

Autorul subliniază urâțenia de ordin moral în lumea contemporană și puterea credinței izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu care S-a jertfit din dragoste pentru om, de a modela viața noastră într-un sens pozitiv. Frumusețea, și frumusețea artei, în special, este considerată de autor salvatoarea posibilă a lumii. Categoriile de frumos, adevăr, dreptate sunt atribute ale dumnezeirii, nu au a prióri autoritate omenească.

Din punctul de vedere al autorului, instituția divino-umană a Bisericii este singurul garant al spiritualizării artistului, promotor al unei lumi mai frumoase și deci mai morale.

În literatură a abordat toate genurile literare, rezultatele cele mai notabile fiind obținute în romanul de inspirație istorică.

Romanele scriitorului Mihail Diaconescu sunt parabole, adică povestiri alegorice având conținut religios sau moral care urmăresc transmiterea unui mesaj spiritual:„ Parabola seamănă oarecum cu fabula...parabola și fabula aduc în prim plan evenimente, drame și relații interumane pentru a sublinia semnificații generale și superioare...”.^[27]

Eroii romanelor sale sunt homo religiosus ,^[28] având calități intelectuale, umane și spirituale care îi impun ca pe modele demne de admirat și de urmat știut fiind faptul că viața poporului atârnă de însușirile conducătorilor. Mihail Diaconescu impune ideea potrivit căreia doar spiritualizarea poate face diferența între elitele complete care pot contribui la pacea, liniștea și bunăstarea propriei națiuni și pseudo-elitele egoiste și ineficiente.

Profesorul universitar dr. Dumitru Radu a considerat că: „ Nimeni în istoria culturii noastre n-a elogiat valorile spirituale nemuritoare ale românilor așa cum a făcut Mihail Diaconescu prin cărțile sale care vorbesc despre creatorii de bunuri intelectuale și despre misiunea lor sacră în Țara Sfântă România care este și Grădina Maicii Domnului ”.^[29]

-Visele au contururi precise (1963)-primul roman semnat de Mihail Diaconescu, urmărește parcursul intelectual și sentimental al tânărului absolvent al Facultății de Istorie, Traian Petrescu.

Caracter puternic, Traian nu abdică niciodată de la educația lui morală care vine în opoziție cu materialismul călduț, cu compromisul altor tineri, inclusiv al prietenei sale din facultate, Diana Pătrașcu. Diana nu-l urmează la țară, unde el simte că-și va găsi locul, în mediul rural fiind cel mai mult nevoie de intelectuali. La țară, Traian poate să-și continuie studiile de etnografie începute pe băncile facultății. Fata de care el se simțea atașat se căsătorește cu un lector universitar, Marțian Ștefănescu. După repartiția în Piatra, comună declarată în întregime monument istoric, Traian își continuă studiile de etnografie și se implică în activitatea culturală a localității, militând pentru construcția unui cămin cultural și a unei școli noi.

Aici se îndrăgostește de Dagmar Mṻller, tânăra profesoară de sport, care-i împărtășește aspirațiile. Dragostea lor curată învinge conservatorismul familiei de sași a lui Dagmar.

Traian publică Studii de arhitectură populară și este invitat ca paralel cu activitatea școlară să-și continuie cercetările într-un colectiv mai larg, în măsura timpului disponibil.

Într-o vizită la București, o întâlnește pe Diana, nefericită, dar convinsă în continuare că acel compromis pe care l-a făcut pentru stabilitatea ei materială și intelectuală, a fost necesar.

Romanul se încheie cu afirmația: Visele lui căpătau relief și contur^[30]. Diaconescu, Mihail. Visele au contururi precise. Onești,  Editura Magic Print, 2007,  p. 336

-Culorile sângelui (1973). Secolul fanariot a început în Țara Românească sub semnul violențelor și decadențelor de tot felul, judecata fugitivă a Mitropolitului Antim Ivireanul înscriindu-se în contextul unei perioade tulburi și instabile.

Pârvu Mutu, personajul principal, este pictorul de curte al Cantacuzinilor. În sufletul său au loc lupte crâncene între fidelitatea față de stăpânire și crezul său artistic.

Sângele este atât simbolul epocii, al culorilor folosite, cât și al jertfei autorului.

-Adevărul retorului Lucaci (1977) se petrece într-o altă epocă pe care Mihail Diaconescu o consideră definitorie pentru dezvoltarea poporului român și anume, umanismul.

Lucaci a fost  profesor de retorică la Academia Domnească de la Putna, reprezentant al scolasticii în timpul domniilor lui Despot-Vodă, Petre Șchiopul și Iancu-Vodă Sasu. Cel mai vechi text juridic, intitulat Pravila retorului Lucaci (1581), îi aparține.

Ca toți eroii diaconescieni și el este un intelectual recunoscut pentru calitățile umane, morale, pentru dorința de dreptate și pentru filiația culturală care-l recomandă ca un puternic model.

Întreaga atmosferă economică, politică și administrativă specifică epocii, îmbogățită cu aspecte de civilizație românească, occidentală și orientală sunt prezentate în acest roman care se detașează  atât prin documentarea laborioasă cât și prin utilizarea limbajului sacru și al celui cronicăresc, caracteristice secolului al XVI.

-Marele cântec (1980) își desfășoară acțiunea  în Transilvania secolului XVII baroc. Considerat de Monica Dușan a fi „ unul dintre cele mai frumoase romane istorice din cuprinsul literaturii române ”,^[31] romanul prezintă personalitatea muzicianului benedictin umanist Ioan Căianu Valachus, autorul Codex Kajoni, într-o perioadă în care aspirației către grandoarea spiritului uman i se opun mizeria și controversele artistice, politice și militare.

Eroul a părăsit Transilvania în care lupta pentru identitate națională a românilor nu înregistra victorii notabile și s-a refugiat în Moldova, unde a sperat să găsească liniștea propice studiului și creației.

Și el, ca și toți eroii romanelor lui Mihail Diaconescu se zbate într-o luptă morală care-i opune chemarea puterii eclesiastice vocației artistice.

Ca bază pentru documentare, scriitorul  a folosit creații din diferite domenii, inclusiv rapoarte diplomatice ale vremii, fiind și semnatarul unui vast studiu muzicologic Ioan Căianu Valachus. În revista Argeș, pe care a fondat-o și a condus-o o lungă perioadă, sub titlul Tezaurul care așteaptă, Mihail Diaconescu a insistat pentru editarea științifică a numeroaselor codice pe care cultura română le are în păstrare de câteva sute de ani.^[32] În anul 2005, când a apărut lucrarea părintelui Radu Dumitru, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, acesta a făcut afirmația că Marele cântec era singurul roman românesc ce avea ca subiect viața și creația unui muzician. -Umbrele nopții ( 1980) îl are ca erou principal pe Ștefan Manu, un sculptor care rămâne în Germania după al Doilea Război Mondial, fără a se adapta la viața de acolo și la psihologia unui neam din care nu face parte.

-Umbrele nopții ( 1980) îl are ca erou principal pe Ștefan Manu, un sculptor care rămâne în Germania după al Doilea Război Mondial, fără a se adapta la viața de acolo și la psihologia unui neam din care nu face parte.

Sculpturile sale, realizate în bronz și piatră pun în lumină drama opțiunii cu mijloacele specifice artei.

La anii maturității, bolnav, se întoarce în țară unde legătura amoroasă pe care o trăiește, ca și reconectarea la pământul unde s-a format ca om și ca artist îi conferă o altă viziune asupra vieții și a morții.

-Călătoria spre zei (1982). Eroul acestei cărți este stoicul Arhidamos al lui Calistene din Apolonia, grec din sudul Mării Negre trimis ca sol la curtea regelui Burebista, cu scopul obținerii unor scutiri de dări. Acest drum îl introduce în civilizația dacilor închinători la Zalmoxis, Dionysos și Orfeu. În carte este prezentat mitul lycantropiei care favoriza trecerea adolescenților în lumea bărbaților. După inițiere, ei deveneau daoi (lupi), adică războinici care nu cunoșteau teama.

În drumul spre Sarmizegetusa, Arhidamos merge la unul dintre pustnici. Din prezentare mai fac parte metoda de obținere a aurului, o bătălie cu oști germanice invadatoare, dar și sacrificiul tânărului trimis ca mesager la Zalmoxis.

Dragostea tânărului Arhidamos pentru Candisa, fiica lui Burebista, dar și asasinarea acesteia împreună cu tatăl său desăvârșesc taboul narativ al romanului.

-Depărtarea și timpul (1986). Acest roman își plasează acțiunea în sec. V, într-o perioadă dominată de divergențe religioase între creștinii monofiziți și diofiziți, situația fiind dificilă și datorită supraviețuirii credințelor păgâne. Creștinismul va fi însă învingător, datorită similitudinilor cu religia lui Zalmoxis.

Școala literară de la Tomis este reprezentată de Dyonysius Exiguus, care descoperă o nouă metodă pentru întocmirea calendarului, cea veche fiind depășită. Pentru acest roman, autorul a întreprins o „ documentare de excepție ”.^[33]

„ Am citit Teologia dogmatică ortodoxă a Părintelui Profesor Stăniloae și, doar la câteva zile, una după alta, Scriitori bisericești din epoca străromână (n.a. autor I.G.Coman), acasă la Vulturești, satul părinților mei și al copilăriei mele, în vara anului 1982. De puține ori în viață am fost atât de emoționat și de înălțat sufletește cum m-am simțit atunci. Datorită acestei cărți a apărut dorința mea de a-l portretiza pe monahul și eruditul de strălucită vocație teologică și științifică Dionysius Exiguus într-o evocare narativă mai amplă ”.^[34]

-Speranța (1984) este romanul epocii romantice, în Moldova condusă de Grigore Alexandru Ghica al-X-lea, personalitate diplomatică ce reușește să țină în jurul său unioniști de marcă printre care viitorul domn Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dumitru Brătianu.

Moldova era sub ocupație austriacă, după ce, ca urmare a Revoluției de la 1848 fusese secătuită de otomani și țariști. Dorința de unire a românilor se afla și ea sub lupa puterilor externe.

Sfârșitul tragic al domnitorului are cauze personale, dar mai ales politice, ca urmare a intrigilor personajelor negative, personaje dominate de dorința de putere prin orice mijloace, de vicii și de obsesia de a controla viața altora.

Și acest roman, ca toate celelalte semnate de Mihail Diaconescu, a beneficiat de o documentare riguroasă din partea autorului, ceea ce l-a determinat pe Dumitru Almaș să aprecieze că ele reprezintă „o viziune tolstoiană asupra istoriei”.^[35] - Sacrificiul (1988) era la vremea apariției cărții (2014) singurul roman dedicat Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Autorul a descris cu minuțiozitate atmosfera politică internă și externă, dar și pe cea economică sau socială a Transilvaniei. Imperiul Austro-Ungar se afla la crepuscul, toate țările componente își doreau libertatea, participarea României la Primul Război Mondial devenea o oportunitate de a realiza unirea tuturor românilor.

- Sacrificiul (1988) era la vremea apariției cărții (2014) singurul roman dedicat Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Autorul a descris cu minuțiozitate atmosfera politică internă și externă, dar și pe cea economică sau socială a Transilvaniei. Imperiul Austro-Ungar se afla la crepuscul, toate țările componente își doreau libertatea, participarea României la Primul Război Mondial devenea o oportunitate de a realiza unirea tuturor românilor.

Dar în același timp, marile puteri urmăreau o nouă și profitabilă șansă pentru ele de a se raporta la reașezarea sferelor de influență.

Dinamica războiului a făcut ca pe de o parte imaginea României să crească după eroicele jertfe de la Mărăști, Mărășești, Oituz, iar pe de alta ca represiunile din Ardeal și Bucovina împotriva românilor să ajungă la cote nemaiîntâlnite.  

În această situație complexă, România reușește să realizeze democratic, o unire așteptată de sute de ani de o parte și de alta a lanțului carpatic.

Printre personaje întâlnim nume de rezonanță ale politici românești ca: Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida-Voevod.

Eroii principali, dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, atașați ființial cu toată dragostea de care dispun de valorile naționale, au fost uciși în Vinerea Patimilor ca urmare a demnității și perseverenței cu care au contribuit la eliberarea românilor ardeleni.

Cele două romane epice semnate de Mihail Diaconescu-Sacrificiul și Speranța-sunt considerate de Monica Dușan capodopere bune de comparat cu capodoperele lui Honoré de Balzac, Lev Tolstoi, Mihail Sadoveanu sau Hermann Hesse .^[36]

-Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic (2008) este un roman – parabolă, romantic și simbolist care își desfășoară acțiunea după cel de al doilea război mondial, avându-l în centru pe universitarul Ovidiu Codrescu. El își dorește să se realizeze uman și profesional prin publicarea unor cărți la care visează. Acest personaj furnizează cititorului pagini întregi de meditații pe teme de istorie, morală, politică, estetică, filozofie și civism. Ovidiu Codrescu trăiește variate senzații cromatice, tactile și auditive într-o simbioză care îl proiectează spre absolut.

Contextul general este unul tragic, determinat de crimele comandate de Moscova și executate de oameni îndoielnici ca structură psihologică, având girul unor politicieni care nu reprezintă interesele naționale.

Ion Rotaru :

„ Romancierul istoric Mihail Diaconescu este nu numai deosebit de prolific, dar se dovedește a fi capabil să exploreze o gamă de teme ce s-ar putea întinde pe toate cele douăzeci de secole de istorie națională, de la Burebista până la Alexandru Ioan Cuza și chiar mai încoace...Dincolo de toate meritele pe care incontestabil le deține ( ca și eventualele scăderi ce i se vor afla de către căutători de noduri în papură), Mihail Diaconescu rămâne printre cei mai atractivi romancieri din zilele noastre...”^[37].

Alexandru Condeescu :

„ Cu fiecare apariție editorială este tot mai evident că Mihail Diaconescu tinde să ocupe un spațiu aparte în cadrul prozei noastre contemporane, ducându-și cu consecvență la îndeplinire un foarte ambițios proiect epic de largi și îndrăznețe dimensiuni: să dea cu mijloacele specifice artei romanului istoric o frescă a devenirii ființei spirituale românești, prin radiografia conștiințelor unor intelectuali, artiști, oameni de cultură, reprezentativi ai timpului, în care se oglindesc și își află numele frământările și dramele fiecărei epoci, urmărind totodată astfel surprinderea unei esențe a fenomenului spiritual românesc....Prozator de amplă respirație epică, mânuind o informație uriașă cu plăcerea reconstituirii istorice exacte, resuscitând epoci, medii și mentalități din cele mai diverse spații românești și de aiurea, stăpânind o vastă cultură umanistă, Mihail Diaconescu este un romancier de forță, căruia îi priesc construcțiile masive, riguroase, cu structuri puternice și coloane solide de susținere, oferind asemeni arhitecturilor renascentiste mari suprafețe pe care pot fi pictate scene de gen cu mulțimi pitorești, din care se desprind numeroase personaje de plan apropiat”^[38].

Nicolae Oprea:

„ Genul de roman istoric cultivat de Mihail Diaconescu facilitează invazia documentarului în ficțiune. Munca de preparație, investigarea arhivelor și a locurilor trebuie să fie copleșitoare. Nevrând să deformeze adevărul istoric, prozatorul se supune cu bună știință acestei asceze. Este admirabilă în acest caz voința de construcție, fiindcă pare incomparabil mai dificil să ordonezi un vast material decât să strunești telegarii fanteziei”^[39].

Vasile Chifor:

„Printre scriitorii români reținuți de miza Istoriei ca sursă de ficțiune, Mihai Diaconescu își rezervă, cu distincție, un loc aparte, prin specificul unui program conceput riguros, metodic și consecvent, tenacele prozator fiind preocupat de ideea configurării unei fenomenologii românești, de a surprinde, în cele mai variate ipostaze, esența noastră spirituală, conștiința în devenire a acestei spiritualități. Proiectul se împlinește prin transferarea în plan romanesc a semnificațiilor-istorice, politice, sociale, morale și mai ales de ordin cultural și intelectual-desprinse din caracteristicile unor epoci trecute...” ^[40].

Sultana Craia,

„ Raporturile dintre realitatea istorică, atestată documentar, între semnificația etică, între imaginar, componenta mitică, sugestia magică și spațiul fantasticului produc o sinteză originală în toate romanele lui Mihail Diaconescu. Aceste romane, a căror structură originală a fost stăruitor subliniată, sunt elaborate pe baza unei documentări riguroase, fapt nu o dată evidențiat și el de comentatorii lor, îndeosebi de un lung șir de istorici de un mare prestigiu...Dimensiunea fantastică și magică a prozei lui Mihail Diaconescu implică subiectivitatea exacerbată a eroilor săi. Conștiința acestora întrupează în figurile binelui și răului categoriile esențiale ale exigenței morale. Acești eroi sunt întotdeauna spirite alese, deasupra celor din jur, dar lipsite de putere. singura lor forță este cea spirituală, deseori învinsă de puterea brutală a stăpânilor zilei...Toți eroii lui Mihail Diaconescu sunt, fiecare în felul său, vizionari, dotați cu o imaginație deschisă reprezentărilor fantastice. Fantasticul are însă o permanentă funcție simbolică, în care se acumulează influențe medievale sau romantice occidentale și reminiscențe ale unui puternic filon tradițional autohton identificabil în folclor și în proza lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade”^[41].

Liviu Franga:

„ Punându-se de-a curmezișul unei rele gândiri, domnul profesor Mihail Diaconescu, față de imensa majoritate a colegilor de breaslă, ține, de mai bine de trei decenii, să urce fluviul culturii române în sensul invers curgerii lui, pentru a încerca să ajungă în locul acela miraculos de unde se poate spune că fluviul, adunându-și toate puterile subterane, se arată lumii țâșnind în toată splendoarea energiei lui. Mihail Diaconescu se numără printre cei puțini fericiți care au ajuns într-un astfel de loc, la izvoare...”^[42].

Ion Dodu Bălan:

„ Mihail Diaconescu este o personalitate impusă printr-o puternică vocație constructivă, prin rafinamentul și înălțimea criteriilor estetice la care se raportează, prin fermitatea opțiunilor etice și civice mărturisite public și susținute prin întreaga sa operă, dar și prin înțelepciunea revelată de tulburătoarea parabolă biblică a talantului. Mai presus de toate, Mihail Diaconescu se impune însă ca un caracter exemplar. El este ceea ce noi, românii, numim un om de omenie.

Opera monumentală a lui Mihail Diaconescu este rezultatul unei munci titanice și a unei discipline de ascet. Omul acesta, care scrie atât de frumos, este și un admirabil orator, când le vorbește studenților sau ascultătorilor săi din cele mai diverse medii” ^[43].

Paul Dugneanu :

„ Între contemporani, Mihail Diaconescu face figură aparte. Personalitatea sa îmbină vocația de prozator cu studiul sistematic și erudiția cărturarului din specia nobilă și tot mai rară a intelectualului umanist; aș adăuga - al unui umanist ortodox și național, în ilustra tradiție a Gândirii, pe care și-o asumă deschis și rodnic.

Într-o perioadă când ideea națională greșit înțeleasă sau, cel mai adesea, cu rea voință interpretată și prezentată de către mai vechii sau noii internaționaliști, este supusă unor atacuri mârșave și unei canonade mediatice fără precedent, domnia sa și-a afirmat și își afirmă prin operă și atitudine, apartenența la spiritualitatea românească, la a cărei sporire contribuie prin neîncetata sa lucrare”^[44].

Dumitru Radu :

„ Mihail Diaconescu, care a schimbat definitiv modul nostru de a percepe realul istoric transfigurat artistic, nu este singur pe drumul său literar. În istoria culturii române și europene el este însă printre cei mai importanți. Pentru că opera epică, teoretico-estetică și istorico-literară pe care el a edificat-o este la înălțimea celor mai importante înfăptuiri ale culturii române și europene. El este mereu comparat cu marii clasici ai literaturii române și universale, dar este, de fapt, un autor singular, profund original, inclasabil ”^[45].

Aurel Martin

„Documentarea lui Mihail Diaconescu, inclusiv cea filologică, e, în măsura posibilului, a lecturilor referențiale, în preajma exhaustivului. Important este că autorul o asimilează, sugerând-o doar prin modul de gândire al personajelor, prin felul lor de a fi, prin aspectul social, moral, civic și economic al acestora, prin arhitectura localităților, prin peisaj, prin tensiunile politice, religioase și culturale la care participă și, nu în ultimul rând, prin elemente pitorești de o mare varietate, inclusiv prin obiceiurile gastronomice.

Lecția, artistică, predată de Balzac și, la noi, de Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Călinescu și de alții nu puțin a rodit multiform în romanele lui Mihail Diaconescu, documentarul sau importanța acordată lui convertindu-se în infrastructuri generatoare de problematică, de idei, de simboluri, de atmosferă, de temei al concluziilor decelate la nivelul conflictual al evenimentelor și al tipologiilor, al viziunii auctoriale, în fond” ^[46].

Ion Buzași:

„ O întrebare legitimă a istoricilor literaturii române era (și este) de ce, dacă se prezintă în evoluția scrisului românesc texte în limba slavonă sau texte românești în care sunt destule cuvinte slave (cum ar fi Scrisoarea lui Neacșu, 1521, despre care atâta vreme am spus că e primul text în limba română), nu se integrează în evoluția literaturii noastre ca un prim capitol și literatura dacoromană, mai veche cu aproximativ un mileniu...A spune despre cărțile lui Mihail Diaconescu (Istoria literaturii dacoromane și Antologie de literatură dacoromană ) că reprezintă un eveniment în istoriografia literară românească e prea puțin. Ele marchează adjudecarea hotărâtă a unui pământ nou la teritoriul literaturii noastre, capitol remarcabil nu numai pentru patrimoniul național ci și pentru reprezentarea noastră în cultura universală”^[47].

Ciprian Cloșcă:

„ Domnul Mihail Diaconescu este un om de o valoare excepțională, scriitor al câtorva zeci de volume importante, fondator de reviste, autor al unui impresionant număr de articole și studii, dar și al celebrei lucrări Prelegeri de estetica Ortodoxiei în două volume...Recunosc că până la domnia sa nu am mai întâlnit acest concept și nici nu am mai citit un asemenea elogiu adus Ortodoxiei... Este un pionierat în acest domeniu al esteticii Ortodoxiei. Dacă un diacon devenit mirean scria, cândva, despre estetica urâtului, acum un mirean devenit cleric printr-o asiduă muncă spirituală și scriitoricească scrie despre estetica frumosului din Ortodoxie.

Profesorul Diaconescu este un om cu o structură spirituală foarte stilată și elevată, rafinată. Acest act existențial provine din trăirea Ortodoxiei, a credinței. Este un om de o smerenie cutremurătoare” ^[48].

Monica Dușan:

„ Ca reinterpretare artistică și redimensionare filosofică a unor valori consacrate, opera lui Mihail Diaconescu, scriitor care se declară tradiționalist, este mereu surprinzătoare. Este nouă în spirit. Este plină de puternice accente critice adresate contemporanilor. De altfel, romancierului, demisia spiritului critic i-a fost totdeauna străină. În actele de promovare a valorilor românești, Mihail Diaconescu nu este niciodată defensiv, obosit sau conciliant. Este ferm. Este categoric. Este insistent demonstrativ. În plus, scepticismul, agnosticismul și relativismul civic și moral, ca atitudini intelectuale, i se par hidoase ” ^[49].

Savantului Mihail Diaconescu i s-au conferit în ultimii ani de viață o serie de premii și distincții ca o încununare a operei sale:

- Doctor Honoris Causa: Universitatea din Oradea (1996); Universitatea din Pitești (2011).^[50]

- Premiul Academiei Române Mircea Florian (2011) ^[51]

- Cetățean de onoare: Brad, Hunedoara (2005); Vulturești, Argeș (2007); județul Argeș (2007); Câmpulung-Muscel (2017)

-        Bulgăr, Gheorghe.  Stil și artă literară în proza lui Mihail Diaconescu , București, Editura Viitorul românesc, 2001.  

-        Filimon, Valeriu. Critica arhetipală și fenomenologia narativă.  Editura Viitorul românesc, 2004.

-        Codreanu, Theodor. Mihail. Diaconescu- Fenomenologia epică a istoriei românești . București, Editura AGER-Economistul , 2005.

-        Radu, Dumitru. Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, 2005. Constanța, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2005.

-        Barangă, Ilie. Contribuții bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu, Pitești, s.n., 1983; Noi contribuții bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu,  Onești, Editura Magic Print, 2009.

-        Bădescu, Ilie. Drama istorică a omului creștin în literatura lui Mihail Diaconescu. De la sociologia literaturii la fenomenologia narativă. Contribuții antropologice, Onești, Editura Magic Print, 2010.

- Dușan, Monica. Simbolic, metafizic și monumental în proza lui Mihail Diaconescu. Onești, Editura Magic Print, 2014.

- Subțirelu, Rodica. Mihail Diaconescu. În colecția: Personalități contemporane, 2015

- David, Aurel. Națiunea în stare de veghe. Note și comentarii sociologice la romanul Marii Uniri , Onești, Editura Magic Print, 2017.

-   Barangă, Ilie. Contribuții bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu, Pitești, s.n., 1983;  Noi contribuții bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu, Onești, Editura Magic Print, 2009.

- Bulgăr, Gheorghe.  Stil și artă literară în proza lui Mihail Diaconescu , București, Editura Viitorul românesc, 2001.  

- Codreanu, Theodor. Mihail. Diaconescu- Fenomenologia epică a istoriei românești . București, Editura AGER-Economistul , 2005.

- David, Aurel. Națiunea în stare de veghe. Note și comentarii sociologice la romanul Marii Uniri , Onești, Editura Magic Print, 2017.

- Diaconescu, Mihail. Istorie și valori. București, Editura Ministerului de Interne, 1994

- Diaconescu, Mihail. Prelegeri de estetica ortodoxiei (vol.I, II). Iași, Editura Doxologia, 2009

- Diaconescu, Mihail. Speranța, Ediția a-III-a, Editura Ministerului de Interne, București, 1996

-Dohotaru, Maria (coord.). Romanul-capodoperă Sacrificiul, epopee națională a românilor. Onești, Editura Magic Print, 2018

- Dușan, Monica. Simbolic, metafizic și monumental în proza lui Mihail Diaconescu. Onești, Editura Magic Print, 2014.

-  Filimon, Valeriu. Critica arhetipală și fenomenologia narativă. Editura Viitorul românesc, 2004.

- Popescu-Argeșel, Ion. Vulturești Muscel 1512 – 2005. Sibiu, Editura Universității Lucian Blaga, 2009

- Radu, Dumitru. Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, 2005. Constanța, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2005

- Subțirelu, Rodica. Mihail Diaconescu. În colecția: Personalități contemporane, 2015

- Analele Universității Spiru Haret, Seria Filologie, Limba și literatura română, București, nr.6/2005

- Argeș, nr.1, 1986

- Argeș, nr.8/1986

- Argeș, serie nouă, Pitești, An I (35), nr.4 (235), ianuarie 2002

- Argeș, serie nouă, an II, nr.6, martie 2003

- Astra, Brașov, nr.1/1987

- Cetatea culturală, Cluj-Napoca, nr.11/2002

-Cronica Romanului, Roman, nr.10/2007

-Steaua literară, artistică și culturală, Cluj-Napoca, nr.7-8/2007

- Transilvania, nr.1/1988

-Viața românească, București, nr.1-2/2002

-www. Adevarul.ro/9-IV-2021

-www. Lumina/26-VII-2021