Herzog-Max-Palais
| Herzog-Max-Palais | |
 Herzog-Max-Palais (în stânga) | |
| Clădire | |
|---|---|
| Tip | Palat |
| Stil arhitectural | Neoclasic |
| Oraș | Maxvorstadt[*]  |
| Țară |  Germania |
| Adresă | Ludwigstraße 13 München, Germania |
| Coordonate | 48°08′45″N 11°34′43″E / 48.1457°N 11.5786°E |
| Construcție | |
| Începută | 1828 |
| Terminată | 1830 |
| Inaugurată | 1831 |
| Demolată | 1937 |
| Număr etaje | 2 |
| Echipa de proiectare | |
| Arhitect | Leo von Klenze[*] |
Modifică date / text  | |
Herzog-Max-Palais a fost un palat neoclasic situat pe Ludwigstraße, nr. 13, din München, Germania. A aparținut Casei de Wittelsbach și a fost construit între 1828 și 1830 pentru Maximilian Joseph, Duce de Bavaria, tatăl Elisabetei, împărăteasa Austriei.
În 1937 palatul a fost demolat din dispoziția NSDAP pentru a lărgi Ludwigstraße. Construcția succesoare a fost începută în 1938 de Heinrich Wolff pentru Reichsbank și a fost finalizată în 1951 pentru Deutsche Bundesbank.[1]
Istoric
[modificare | modificare sursă]Herzog-Max-Palais a ocupat o parcelă pe Ludwigstraße între fosta Frühlingsstraße (acum Oskar-von-Miller-Ring) și Schönfeldstraße (acum Rheinbergerstraße).[2]
Clădirea, cu trei niveluri, a fost construită între 1828 și 1830, după un proiect al lui Leo von Klenze pentru Maximilian Joseph, Duce de Bavaria, cumnatul Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei.
La 24 decembrie 1837 în palat s-a născut Ducesa Elisabeta a Bavariei („Sisi”), care ulterior a devenit împărăteasă a Austriei și regină a Ungariei.[1][3]
În 1937 palatul a fost demolat ca parte a planului NSDAP de reamenajare urbană, iar Heinrich Wolff a început să construiască în locul ei o clădire neoclasică pentru filiala din München a Reichsbank. Clădirea a fost finalizată în 1951 de Carl Sattler, iar astăzi găzduiește sediul Deutsche Bundesbank din Bavaria.[1][4]
Descriere
[modificare | modificare sursă]
Palatul avea 3 aripi. Fațada principală, avea 13 axe cu ferestre, dintre care cele trei centrale sunt în rezalit, cu o ordine simplă de pilaștri și un portal triplu. Ele sunt încadrate simetric de câte patru axe și de câte o axă în rezalit la colțuri, acestea din urmă fiind încadrate la etaje de pilaștri dubli. Aripile laterale aveau fiecare câte 11 axe. În fața axelor centrale se afla un balcon susținut de patru coloane. Designul ferestrelor a fost preluat de la Palazzo della Cancelleria din Roma. Parterul avea ferestre arcuite. Ferestrele dreptunghiulare de la primul etaj (ca etaj principal cu apartamentul ducesei) au fost prevăzute cu un cadru în formă de edicul, în timp ce ferestrele dreptunghiulare de la etajul al doilea (cu camere pentru copiii mai mari) erau drepte. Complexul a fost grupat în jurul a două curți interioare dreptunghiulare (curtea de onoare și curtea utilitară). Până în 1833 proprietarul avea o clădire în zona grădinii din spate.
Arhitectul Klenze s-a ocupat și de decorarea palatului, apelând la pictorii Wilhelm von Kaulbach[5][6], Robert von Langer[1][7] și Clemens von Zimmermann,[8] și la sculptorii Ernst Mayer și Ludwig Michael Schwanthaler.[1]
Temele decorurilor au fost preluate în principal din mitologia antică (inclusiv Cupidon și Psyche de Kaulbach în sala de bal, faptele lui Hercule de Langer, friza procesiunii lui Bacchus de Schwanthaler). Sala de bal din aripa din dreapta, care se întindea pe două etaje și avea galerii pe console pe laturile înguste și un tavan casetat în diagonală, era faimoasă și avea ca model Schauspielhaus Berlin(d) de Karl Friedrich Schinkel.
Arhitectul german Erwin Schleich a descris Herzog-Max-Palais drept „probabil cel mai frumos palat aristocratic pe care Leo von Klenze... l-a construit”.[9]
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b c d e de Müller, Thomas. „Das Herzog-Max-Palais - Ein Abriss zugunsten der „Hauptstadt der Deutschen Kunst"”. MunichArtToGo. Zentralinstitut für Kunstgeschichte.
- ^ de Nerdinger, Winfried (). Romantik und Restauration: Architektur in Bayern zur Zeit Ludwigs I. 1825 - 1848. Hugendubel Heinrich. ISBN 3880343098.
- ^ en Haslip, Joan (). The Lonely Empress: Elizabeth of Austria. Phoenix. ISBN 1842120980.
- ^ en Rosenfeld, Gavriel D. (). Munich and Memory: Architecture, Monuments, and the Legacy of the Third Reich. University of California Press. ISBN 978-0520219106.
- ^ en Jansohn, Christa. „Wilhelm von Kaulbach”. The Digital Shakespeare Memorial Album. Akademie der Wissenschaften und der Literatur.
- ^ de Zirk, Otto. „Kaulbach, Wilhelm Ritter von”. Deutsche Biographie. Allgemeine Deutsche Biographie.
- ^ de Holland, Hyacinth. „Langer, Robert von - Deutsche Biographie”. Deutsche Biographie (în germană). Allgemeine Deutsche Biographie.
- ^ de Holland, Hyacinth. „Zimmermann, Clemens von”. Deutsche Biographie. Allgemeine Deutsche Biographie.
- ^ de Schleich, Erwin (). Die zweite Zerstörung Münchens. Steinkopf. ISBN 3798405301.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- de Winfried Nerdinger (Hrsg.): Leo von Klenze. Architekt zwischen Kunst und Hof 1784 – 1864. Ausstellungskatalog Münchner Stadtmuseum 2000. München/London/New York: Prestel, insb. S. 405–409. ISBN 3-7913-2292-3.
- de Erwin Schleich: Die zweite Zerstörung Münchens. Neue Schriftenreihe des Stadtarchivs München Bd. 100. Stuttgart: Steinkopf, 2. Aufl. 1981, S. 22–23. ISBN 3-7984-0530-1.
- de Bettina Corßen: Das Herzog-Max-Palais. Magisterarbeit München 1984.
- de Hans Lehmbruch: Der Palast des Herzogs Maximilian in Bayern an der Ludwigstraße in München, 1828 – 1831. In: Wilfried Nerdinger (Hrsg.): Romantik und Restauration. Architektur in Bayern zur Zeit Ludwigs I. 1825 – 1848. München: Hugendubel, 1987, S. 479–482. ISBN 3-88034-309-8.
- de Barbara Kuhn: Vom Herzog-Max-Palais zur Landeszentralbank. Geschichte des Hauses Ludwigstraße 13. Selbstverlag der Landeszentralbank in Bayern 1990. ISBN 978-7100109765.
- de Frank Büttner: Antike Heroen im Münchner Klassizismus. Die Fresken Robert von Langers in der Bibliothek Wirtschaftswissenschaften, in: Einsichten. Forschung an der Ludwig-Maximilians-Universität München, Jg. 1999, Heft 2, S. 34–52.
- de Karl Stankiewitz: Aus is und gar is! Wirtshäuser, Theater, Cafés, Nachtclubs und andere verlorene Orte Münchner Geselligkeit. Allitera Verlag, München 2018, ISBN 978-3-96233-023-1.
