Comedie

Comedia (din greacă κωμῳδία, kōmōdía) este o piesă de teatru, un film, un program de televiziune, un spectacol de stand-up comedy, o carte sau orice alt mediu de divertisment destinat să amuze publicul și să facă spectatorii să râdă. Termenul își are originea în Grecia Antică: în democrația ateniană, opinia publică a alegătorilor era influențată de satira politică efectuată de poeți comici în teatre.^[1] Genul teatral al comediei grecești poate fi descris ca un spectacol dramatic care pune două grupuri, vârste, sexe sau societăți unul împotriva celuilalt într-un conflict amuzant. Criticul literar canadian Northrop Frye a descris aceste două părți opuse ca o „Societate a Tineretului” și o „Societate a Vechiului”.^[2] O viziune revizuită caracterizează conflictul esențial al comediei ca o luptă între un tânăr relativ neputincios și convențiile sociale care îi pun obstacole în speranța sa. În această luptă, tânărul este apoi constrâns de lipsa sa de autoritate socială și rămâne cu puține opțiuni astfel încât recurge la șiretlicuri care generează ironie dramatică, care la rândul ei provoacă râsete.^[3]

Satira folosește comedia pentru a portretiza persoanele sau instituțiile sociale ca ridicole sau corupte. Parodia imită și deformează în mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obține efecte satirice sau comice.

Alte forme de comedie includ comedia nebună, care își derivă umorul în mare parte din situații sau personaje bizare, surprinzătoare (și improbabile) și comedia neagră, care se caracterizează printr-o formă de umor care include aspecte mai întunecate ale comportamentului uman sau ale naturii umane. În mod similar, umorul scatologic, umorul sexual și umorul etnic creează comedie încălcând convențiile sociale sau tabuurile într-un mod comic. O comedie a manierelor ia de obicei ca subiect o anumită parte a societății (de obicei societatea din clasa superioară) și folosește umorul pentru a parodia sau satiriza comportamentul și manierismele membrilor săi. Comedia romantică este un gen popular care descrie romantismul înfloritor în termeni umoristici și se concentrează pe slăbiciunile celor care se îndrăgostesc.

Cuvântul „comedie” derivă din grecescul κωμῳδία kōmōidía, care este compus din κῶμος kômos (chef, petrecere) și ᾠδή ōidḗ (cântec, odă).^[4] Adjectivul „comic” (din grecescul κωμικός kōmikós), care înseamnă strict ceea ce se referă la comedie este, în uz modern, limitat în general la sensul „care provoacă râsul”.^[5]

Grecii antici și romanii limitau utilizarea cuvântului „comedie“ la descrierea pieselor de teatru cu finaluri fericite. Aristotel a definit comedia ca „imitația unor oameni cu o morală inferioară, nu o imitație a oricărui fel de viciu, ci a celor din domeniul ridicolului, care este o parte a urâtului“.^[6][7] În Evul Mediu, termenul s-a extins pentru a include poezii narative cu finaluri fericite. În acest sens, Dante a folosit termenul în titlul poemului său, Divina Commedia.

Pe măsură ce timpul a trecut, cuvântul a venit din ce în ce mai mult asociat cu orice fel de performanță menită să provoace râsul.^[8] În timpul Evului Mediu, termenul „comedie” a devenit sinonim cu satira, iar mai târziu cu umorul în general.

Poetica lui Aristotel a fost tradusă în arabă și studiată de scriitori arabi și filosofi islamici, precum Abu Bishr și discipolii săi Al-Farabi, Avicenna și Averroes. Ei au disociat comedia de reprezentarea dramatică greacă și, în schimb, au identificat-o cu teme și forme poetice arabe, precum hija (poezie satirică). Ei priveau comedia ca fiind pur și simplu „arta reprimării” și nu făceau nici o referire la evenimente ușoare și vesele sau la începuturile tulburătoare și finalurile fericite asociate comediei clasice grecești.

După traducerile latine din secolul al XII-lea, termenul „comedie” a căpătat un sens mai general în literatura medievală.^[9]

La sfârșitul secolului al XX-lea, mulți cărturari au preferat să folosească termenul râs pentru a se referi la întreaga gamă a comicului, pentru a evita utilizarea genurilor ambigue și definite problematic, cum ar fi grotescul, ironia și satira.^[10][11]

Începând cu anul 425 î.Hr., Aristofan, dramaturg comic și autor satiric al Teatrului Grecesc Antic, a scris 40 de comedii, dintre care 11 au supraviețuit. Aristofan și-a dezvoltat tipul de comedie din piesele satirice anterioare, care erau adesea extrem de obscene.^[12] Singurele exemple ale pieselor de satiră care au supraviețuit sunt scrise de Euripide; acestea sunt exemple mult mai târzii și nu sunt reprezentative pentru gen.^[13] În Grecia antică, comedia își are originea în cântece indecente și obscene, apropiate de procesiuni falice și festivaluri sau adunări ale fertilității.^[14]

În jurul anului 335 î.Hr., Aristotel, în lucrarea sa Poetica, spune că originile comediei sunt obscure, deoarece nu a fost tratată serios încă de la începuturile sale.^[15] Aristotel a învățat că, în general, comedia era pozitivă pentru societate, întrucât ea produce fericire, care pentru Aristotel era starea ideală, scopul final al oricărei activități. Pentru Aristotel, o comedie nu avea nevoie să implice umorul sexual. O comedie se referă la apariția unui personaj simpatic. Aristotel împarte comedia în trei categorii sau subgenuri: farsă, comedie romantică și satiră. Pe de altă parte, Platon a arptat că comedia este o distrugere a sinelui. El credea că produce o emoție care anulează autocontrolul rațional și învățarea. În Republica, spune că gardienii statului ar trebui să evite râsul, „pentru că în mod obișnuit, atunci când cineva se abandonează râsului violent, starea sa provoacă o reacție violentă”. Platon spune că comedia ar trebui să fie strict controlată dacă se dorește realizarea stării ideale.

Tot în Poetica, Aristotel a definit comedia ca fiind unul dintre cele patru genuri originale ale literaturii. Celelalte trei genuri sunt: tragedia, poezia epică și poezia lirică. Literatura, în general, este definită de Aristotel ca o mimesis sau imitația vieții. Comedia este a treia formă de literatură, fiind mai îndepărtată de o adevărată mimesis. Tragedia este cea mai adevărată mimesis, urmată de poezie epică, comedie și lirică.

În general, comedia veche era un amestec destul de curios și de eterogen, de ceremonie religioasă, de satiră și de critică serioasă (politică, filosofică, literară), de farsă și de bufonerie. Actorii erau numai bărbați, îmbrăcați în haine de fiecare zi și purtând măști, cu trăsături violent marcate și cu o expresie grotească.^[6]

„Comedia”, în utilizarea sa elizabetană, avea un sens foarte diferit de comedia modernă. O comedie shakespeariană este una care are un final fericit, implicând de obicei căsătorii între personajele necăsătorite și un ton și un stil mai ușor decât celelalte piese ale lui Shakespeare.^[16]

Spectacolul britanic de păpuși „Punch and Judy” are rădăcini în commedia dell'arte italiană din secolul al XVI-lea. Personajul Punch derivă din personajul napolitan Pulcinella.^[17] Personajul care a devenit ulterior domnul Punch și-a făcut prima sa apariție înregistrată în Anglia în 1662.^[18]

Punch și Judy sunt interpretate în spiritul unei comedii revoltătoare — provocând adesea râsuri șocate — și sunt dominate de clovneria domnului Punch.^[19] Punch și Judy au început să apară în timpul perioadei de restaurare din Aglia (începând din 1660),^[20] o perioadă în care arta și teatrul au prosperat. Regele Carol al II-lea al Angliei a preluat tronul în 1660 și l-a înlocuit pe liderul puritan Oliver Cromwell, iar cultura teatrului a început să se schimbe.

În timp ce o caracteristică distinctivă a companiilor de teatru englezești a fost că acestea includeau doar bărbați, rolurile feminine fiind jucate de adolescenți în costum feminin, Commedia dell'arte a introdus un nou element de semnificație perturbatoare și revoluționară: prezența femeilor pe scenă.^[21]

În Anglia, la începutul secolului al XIX-lea, pantomima și-a dobândit forma actuală, prezentând primul clovn Joseph Grimaldi, în timp ce rutinele de comedie au apărut și în teatrul muzical britanic, care a devenit popular în anii 1850.^[22]

Printre comedianții britanici care și-au perfecționat abilitățile în sketch-urile muzicale se numără: Charlie Chaplin, Stan Laurel și Dan Leno.^[23] Comediantul de music hall și impresarul de teatru Fred Karno a dezvoltat o formă de sketch fără dialog în anii 1890, iar Chaplin și Laurel s-au numărat printre comedianții care au lucrat pentru compania sa.^[23] Karno a fost un pionier al slapstick-ului, iar în biografia sa, Laurel a declarat: „Fred Karno nu ne-a învățat pe Charlie [Chaplin] și pe mine tot ce știm despre comedie. El ne-a învățat aproape tot”.^[24] Producătorul de film Hal Roach a declarat: „Fred Karno nu este doar un geniu, el este omul care a creat comedia slapstick. Noi, la Hollywood, îi datorăm mult”.^[25] Vodevilul american a apărut în anii 1880 și a rămas popular până în anii 1930, având comedianți precum W. C. Fields, Buster Keaton și Frații Marx.

Umorul suprarealist sau „comedia suprarealistă”, este o formă de umor bazată pe încălcări deliberate ale raționamentului cauzal, producând evenimente și comportamente care sunt evident ilogice. Construcțiile umorului suprarealist tind să implice juxtapuneri bizare, incongruență, erori de tip Non sequitur, situații iraționale sau absurde și expresii ale prostiei.^[26] Umorul provine dintr-o subversiune a așteptărilor audienței, astfel încât distracția se bazează pe imprevizibilitate, separat de o analiză logică a situației. Umorul derivat atrage atenția din ridicolul și improbabilitatea situației. Genul are rădăcini în suprarealismul din artă.^[26]

Umorul suprarealist este efectul ilogic, absurditatea fiind folosită pentru efect umoristic. Cu aceste premise, oamenii pot identifica precursori și exemplele timpurii de umor suprarealist, cel puțin încă din secolul al XIX-lea, cum ar fi Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara Oglinzilor de Lewis Carroll, ambele utilizând ilogicul și absurdul pentru un efect plin de umor. Multe dintre poveștile și poeziile pentru copii ale lui Edward Lear conțin nonsens-uri și sunt practic suprarealiste în abordare.

La începutul secolului al XX-lea, mai multe mișcări de avangardă, inclusiv dadaismul, suprarealismul și futurismul, au început să argumenteze pentru o artă aleatorie, discordantă și ilogică.^[27] Obiectivele acestor mișcări au fost într-un anumit sens serioase și s-au angajat să submineze solemnitatea și autosatisfacția instituției artistice contemporane. Drept urmare, o mare parte din arta lor a fost în mod intenționat amuzantă.

Un exemplu celebru este Fântâna (1917) lui Marcel Duchamp, un pisoar inversat semnat „R. Mutt”. Aceasta a devenit una dintre cele mai cunoscute și influente piese de artă din istorie și unul dintre primele exemple ale mișcării readymade. Este, de asemenea, o glumă, bazându-se pe inversarea funcției obiectului, așa cum este exprimată de titlul său, precum și pe prezența sa incongruentă într-o expoziție de artă.^[28]

Apariția cinematografului la sfârșitul secolului al XIX-lea și, mai târziu, radioul și televiziunea în secolul al XX-lea au lărgit accesul comedianților la publicul larg. Charlie Chaplin, prin intermediul filmului mut, a devenit una dintre cele mai cunoscute fețe de pe Pământ. Tradiția mută a trăit până la sfârșitul secolului al XX-lea prin intermediul artiștilor mimi precum Marcel Marceau și a comediei slapstick a unor artiști precum Rowan Atkinson (ca Mr. Bean). Tradiția clovnului de circ a continuat, de asemenea, cu Bozo Clovnul în Statele Unite și Oleg Popov în Rusia.

Radio a oferit noi posibilități — Marea Britanie a produs umorul suprarealist influent al emisiunii Goon Show după cel de-Al Doilea Război Mondial. Goon a influențat răspândirea la radio american a trupei Teatrul Firesign. Cinematograful american a produs un număr mare de artiști comici de renume mondial, de la Stan și Bran, Cei trei nătărăi, Abbott și Costello, Dean Martin și Jerry Lewis, Bob Hope și Phyllis Diller la mijlocul secolului al XX-lea, până la interpreți precum George Carlin, Bill Cosby, Joan Rivers, Robin Williams și Eddie Murphy spre sfârșitul secolului. Hollywoodul a atras numeroase talente internaționale precum benzile desenate britanice Peter Sellers, Dudley Moore și Sacha Baron Cohen, benzile desenate canadiene Dan Aykroyd, Jim Carrey și Mike Myers și comediantul australian Paul Hogan, renumit pentru Crocodile Dundee. Alte centre de activitate de benzi desenate creative au fost cinematograful din Hong Kong, Bollywood și farsa franceză.

Televiziunea americană a fost, de asemenea, o forță influentă în comedia mondială: seriale americane precum M*A*S*H, Seinfeld și The Simpsons realizând numeroși adepți în întreaga lume. Comedia de televiziune britanică rămâne, de asemenea, influentă, cu lucrări precum Fawlty Towers, Monty Python, Dad's Army, Blackadder și The Office. Satiristul australian Barry Humphries, ale cărui creații comice includ gospodina și "gigastarul" Dame Edna Everage, pentru livrarea lui dadaistă și umorul absurd, a fost descris de biograful Anne Pender în 2010 ca nu numai „cea mai semnificativă figură teatrală a timpului nostru ... [ci] cel mai semnificativ comediant apărut de la Charlie Chaplin”.^[29]

Comedia poate fi împărțită în mai multe genuri bazate pe sursa umorului, metoda de livrare și contextul în care este livrată. Adesea, diferite forme de comedie se suprapun, majoritatea formelor de comedie putându-se încadra în mai multe subgenuri.

• Mătrăguna (comedie)