Scormon

Cât e de lung gardul, de la portiță până la cotitura uliței, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu știe de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiță, e vârtelnița cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo sucește firul încă o dată și iarăși se întoarce înapoi. Vârtelnița se mișcă alene, scârțâind îndelungat, și lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârțâitura încetează și firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniță, descurcă firele și iarăși părândă parii. Așa se urzește pânza. Și gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuți unul lângă altul și legați între dânșii, loc de șase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume și cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică și pe alocurea se răsucește până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Așa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliță. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger și la arșiță. Cu brațele goale, cu poalele aninate în brâu și cu ștergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia și se pierde în tinerețile ei.

Din vale vine, un câine flocan, pe mijlocul uliței. Câteva sute de pași de la cotitură, el zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capul, ciulește și începe a scheuna încet. Sanda se întoarce cu firul și iarăși se arată la cotitură. Câinele tresare, prinde viață și, cu ochii ațintiți la Sanda, se repede în sus.

Pentru o fată care urzește pânză de-a lungul gardului, un câine flocan, mai ales când nu vine, ci se repede, totdeauna este o ivire mai mult decât supărăcioasă. Sanda țipă, apoi rămase încremenită de spaimă, cu fața albă ca fagurele și cu ochii ațintiți la câine.

Ca o șopârlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada și scheunând, se târâie câinele până în apropierea ei. Acolo apoi rămase turtit la pământ, privind fata speriată, scheunând iar cu frică și mușcându-și coada neîncetat.

Sanda își veni în fire. Îi părea c-a mai văzut adeseori acest câine, dar unde și cum nu-și aducea aminte.

Deodată, fața ei se însenină.
— Scormon! strigă ea cu bucurie, ca și când ar întâlni un vechi prieten.

Când auzi câinele acest cuvânt, sări iute la picioarele ei, apoi se ridică cu labele pe ea și iarăși îi cuprinse picioarele, sări împrejur vesel, începu să latre, să scheaune și iarăși să-i lingă mâinile.

— Scormon! dragă Scormon! zise ea, plecându-se spre câine și netezindu-l. Cât e de slab, sărmanul! Unde e Pascu?

La auzul acestui nume, câinele începu să scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfârșit el își ridică capul în sus și începu să urle.

Sanda îl privi câtăva vreme cu mișcare.
— Bietul câine! cum urlă! zise ea înduioșată. Scormon, nu urla! urmă apoi, simțind că lacrimile îi vin în ochi. Cine știe, poate a și murit în cătănie. Bietul câine! Apoi începe a se sterge la ochi, așezându-se pe piatra de lângă portiță. Cine știe, poate a și murit! Trei ani vor fi la toamnă de când l-au dus în cătănie. Și mulți mor în cătănie. Se zice că-i bate și-i țin cu mâncări rele. Vai ș-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alții tot mai vine câte-o veste. Dar el n-are pe nimeni decât pe bietul acesta de câine, care piere de foame.

La acest gând, Sanda privi împrejur. Scormon era tupilit la picioarele ei. Ea începu să-l netezească.

— Scormon! tu n-ai stăpân! Scoromon se ridică și-și puse labele pe genunchii ei, privindu-i în față.

Sanda începu a-și face mustrări. De trei ani, de când s-a dus Pascu, ea abia câteodată și-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gândit la el. Și așa nu se mai gândește nimeni altul în lume. Dar atunci când îl luase în cătane Sanda era încă tânără, de tot tânără și nepricepută. Iar el totdeauna a fost bun cu dânsa. Când mergea la stână, iarna, când ședeau seara la sfărâmat de porumb, și primăvara, când oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine știe? poate el... Da! de dragul ei el ar fi fost gata să facă orișice. Ar fi dorit să știe unde-i și ce face, și cum e, și ce gândește, ar fi dorit să-l vadă și numai să-l vadă.

Scormon se ridică cu labele pe umerii ei.
— Scormon! strigă ea înduioșată, apoi îi cuprinse capul și îl sărută, privind speriată împrejur, ca să vadă dacă nu o va fi zărit cineva. După aceea se ridică repede, intră în curte, în casă și ieși cu o bucată de mălai proaspăt.

— Scormon, ia, mănâncă! grăi ea, întinzându-i bucata. Câinele începu să mușine mălaiul.
— Mănâncă, Scormon, mănâncă! Sărmanul, cât e de slab: abia a mai rămas păr pe el! Mănâncă, Scormon!

Scormon apucă bucata cu sfială și o puse între labe, iar fata se așeză lângă el și rămase privind cu mulțumire cum câinele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare.

— Unde e Pascu, Scormon? Câinele lasă bucata și iarăși începe a scheuna.
— A murit, știu c-a murit! câinele simte mai bine decât omul! Naica Marta se opri la portiță și stete uimită: Sanda ședea jos și netezea un câine străin.

— Ce faci tu, fată?
— A murit, mamă! știu c-a murit! Urlă câinele.

— Cine-a murit?
— Pascu! Ia, acesta e câinele lui.
— Care Pascu?
— Pascu, care era cioban.
— Aha, îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. Dar de unde știi tu?

— Urlă câinele, mamă. Să vezi. Scormon! Unde e Pascu? Câinele, la intrarea naicăi Martei, se retrase și făcu un cerc împrejurul femeilor. Acum se opri și ridică capul în sus.

— Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. Câinele începu iarăși să urle. Muma și fata stăteau privind cu înduioșare la câinele ce în limba lui se plângea de singurătate.

— Da, nu e a bine! grăi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu mai știe nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câine, cum urlă!

Acum, când și naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putință ca el să nu fi murit. Câinele poate urla și numai de dor să vadă pe stăpânul său. Văzând însă că și mamă-sa își șterge lacrimile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvânt.

Ceva mai târziu, Sanda iarăși măsura lungimea gardului cu firul în mână, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Scormon era culcat la vârtelniță, purtând capul în urma fetei, pe care și-o alesese stăpână. Ea se apleca totdeauna când sosea la vârtelniță și-l netezea, iar câinele se tăvălea dezmierdat înaintea ei.

— Bietul câine! Cum se bucură! Numai în cealaltă zi dimineață se simți urma zilei acesteia.
— Ce ți-e, fată? o întrebă mamă-sa îngrijată.
— Nimic, mamă.
— Ești galbenă ca ceara!
— Nu știu! zise Sanda, mergând să dea mălai la câine.

Și din zi în zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă și mai gânditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetă a mai urla când îl întreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind împrejur, ca și când l-ar aștepta.

"Cine știe? poate că nici n-a murit", își zise Sanda. Parcă-i spunea un glas tainic că el trăiește; iar când auzea acest glas, parcă se temea de ceva.

Și de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei și în răsunetul glasului se ivea frica.

Peste câteva săptămâni, naica Marta ieși cu o bucată de mălai.
— Scormon! Nimic.
— Scormon! Nimic.
— Tu, fată! ia vină, cheamă câinele cela. Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toți, dar e zadarnic. Astăzi, mâine și poimâine: s-a dus Scormon. Cine știe unde?

— Păcat de câinele acela! Era bun la casă, grăi naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea c-a rămas satul pustiu.

Trei văi și trei dealuri: cale scurtă-n tinerețe: cine o face în voie bună a sosit la Măciniș fără chiar să bea apă din izvoarele din cale.

Jos, în vale, curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde și grădini. Sus, pe culme, paște turma în iarbă verde și îndesată. Stâna e așezată tocmai in cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân și stufos dă umbră păstorului.

Berbecii sunt bătăuși, mioarele sunt grase și mieii zburdalnici, dar păstorul totuși e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinoară.

— Scormon, ține! Scormon sare și se repede între berbecii care se bat în capete, despărțindu-i pe șapte în șapte părți, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârșită. Iar când vede că toți pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, și se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, își pune capul pe labele dinainte și rămâne urmând cu ochii săi mișcările lui Pascu. Din când în când, ciulește, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simțit ceva nepriincios.

Pascu nu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori și-a adus aminte de el. Muntele, turma și Scormon au fost prietenii din revărsatul tinereților lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai nainte. De patru săptămâni își paște turma și încă nu și-a botezat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăși vor intra în firea lor de mai nainte.

Scormon ridică capul, se ridică de tot, privește ciulind în vale, apoi, ca lăsat din pușcă, se duce peste gropi și tufișuri în jos.

— Unde, păcate, se duce câinele așa? Scormon, Scormon! Scormon n-are vreme să stea de vorbă. Pascu se ridică și privește în urma lui. Din vale șerpuiește, albă și netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinișului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se tăvălește, latră, sare la ea și iarăși ia calea înapoi până la Pascu.

— Ce-i, Scormon? Cine e aceea? El ar spune dac-ar ști vorbi. Dar scheaună, sare, latră și iarăși fuge la Sanda, și de la Sanda la Pascu, și de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, până ce nu îi poate vedea față în față.

Sanda se oprește cu obrajii aprinși înaintea lui Pascu. O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici! Pascu o vede și-și aduce aminte de ea. Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuși parcă tot nu e cum a fost atunci. Parcă e — ferească Dumnezeu — cum! Ar voi să-i spuie o vorbă, dar nu o găsește, tocmai de aceea.

— Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbușită. Pascu abia putu să o audă.
— Da! am venit acasă. Și Florea a venit acasă, răspunse el căutând vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci și șase de berbeci, o sută șaizeci și două de mioare și optzeci de miei.

— Frumoasă turmă!
— Și iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile în ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ți-l arăt.

El pleacă înspre turmă și Sanda în urma lui, iar Scormon, adunând turma, înaintea lor.

— E grasă turma.
— Foarte grasă. Așa turmă n-am avut încă. Vezi aceea și aceea, și berbecul cela, și celălalt, urmă el, arătând oile răsfirate. Am tot de la zece una.

Sanda umbla în urma lui, privindu-l furiș, iar când el stete locului și se întoarse la ea, amândoi rămaseră ca în cea dintâi clipă a întâlnirii lor.

— Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător.
— Te duci acasă?
— Da! mă duc! răspunse ea, plecând. Pascu plecă în urma ei. Acuma se opri Sanda.
— Dar unde ai plecat? o întrebă Pascu.
— Am fost numai iac-așa!
— Ce duci în cârpă? Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăienjenească. Scormon văzu cum o lacrimă se strecură în jos pe obrazul ei și începu să scheaune, văzând c-acuma nu e bine.

— Ți-am adus niște struguri! zise ea, fără ca să-și șteargă lacrima. Sărmanul, a venit la noi.

Mai departe nu putu vorbi.

Nu știu ce și nu știu cum... Pascu se simți că nu se mai știe... Fără de a putea să-și dea seamă în ce chip, el se trezi că o îmbrățișează pe Sanda.

Scormon privea neclintit la ei.

În toamna viitoare, peste trei dealuri și trei văi, în umbra unui tei era o trochiță. Scormon e culcat lângă ea și privește în tăcere cum copilul se joacă cu mânuțele lui bombănind vorbe de tainic înțeles.