Budulea Taichii

De-mi părea bine?
Dar se-nțelege că-mi părea bine!
Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gândească la tinerețile sale fără ca să-i treacă, așezat, retras și întotdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora.

Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la împărțeala părerilor de bine, pentru că eu îl știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân.

Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decât celălalt și era un om scurt, gros, rotund la față și zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai bine decât toți și din vioară, și din cimpoi, și din fluier, iară pe Huțu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, și nu putea să-l lase pe copil singur acasă. Când Budulea cânta din vioară, Huțu ținea cimpoile, iară când oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu feciorul său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în șerpar.

La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu.

Îmi aduc numai aminte că eram copil mic și că priveam când la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huțu, care ședea cu cimpoile într-un colț al casei. Mai țin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoile, și că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deși era mai mare decât mine.

În urmă, la școala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deși totdeauna eu mă legam de el.

Căci dascălul nostru era un om neobosit, și fiindcă Budulea peste săptămână mergea la lucru, el zicea mereu: "Măi Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine; pune-i o bucată de pâine în traistă și trimite-l la școală, ca să-mi bat și eu capul cu dânsul". Iară Budulea era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să creadă că și Huțu are să învețe carte.

Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică.

Îl văd parcă și acum umblând cu o vergea în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de "cenzor" cu o strașnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătuserăm încă în adâncimile tainicului "Buki-az-ba" și nu știam că "mizlete-ije-ludi-iăr" va să zică "milă".

Povățuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe nesimțite. Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc, și toți acești copii, pe care îi văzusem acum în aievea, ședeau tăcuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învățător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ce-am văzut la școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huțu lui Budulea plimbându-se cu bățul în mână și că acum nu-l mai cheamă Huțu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile.

Și fiindcă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul.

Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos afară ne-a pus în rânduri și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decât toți ceilalți băieți; pentru aceea eram foarte fericit și, întorcându-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huțu ca să stai într-un picior și i-am spus că Huțu e cel mai mare în școală și că a vorbit cu mine și c-a zis că eu stau mai bine decât toți ceilalți într-un picior.

După aceea m-am dus iar la școală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am păstrat pe amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la școală și plângând am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau.

Și fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura să aducă pe Huțu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară de aci înainte, mergând la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine.

Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre "cenzorii" din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic.

Știam, afară de aceasta, că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat așezat și înțelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot mai așezat și mai înțelept decât mine; dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, citind irmosul ori cântând Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi șoptea: "Și tu vei fi odată ca dânsul". Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit.

Căci Huțu era puternic, pentru că dascălul nu ținea la nimeni mai mult ca la dânsul.

Iară dascălul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul să sară peste bănci. Livia era cât mine și vorbea totdeauna până ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între băieți și se cotea cu ei, iară Mili abia știa să umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afară de Huțu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit.

Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară când m-am întors, peste un an, acasă, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorbă, și acum zicea Tatăl nostru, cânta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linică cea mică în brațe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindcă era băiat domol și intra totdeauna în voile mele.

Dacă însă acum Huțu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înțelept.

Într-o zi el însuși mi-a mărturisit-o aceasta, deși numai așa — cam pe departe.

Eram în pădure; adunaserăm alune și el mi le spărgea, luând din când în când câte una și pentru sine.

— Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc și eu la școală la oraș ca să mă fac dascăl: ce crezi tu, aș putea să învăț acolo cu voi?

— Pentru ce nu?
— Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine.

— Ai să înveți.
— Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice?

— Așa-i! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât ca să poată înțelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor.

Altfel, eu știam de mult că e vorba ca Huțu să meargă la școală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară Budulea ținea foarte mult la el.

Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hârtie și nu-i prea venea să creadă că toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul să scrie și ca să știe ce a scris el însuși, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răboj. Când vedea însă pe Huțu citind din cartea ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: "Ba să mă ierți; asta o știu pe de rost". Huțu își dădea silința să-l lămurească și să-i arate și lui cum se citește; însă când Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeală, fiindcă era peste putință ca cineva să le descurce. Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huțu: "Ia scrie numele meu pe hârtie". Huțu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști.

— Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu?
— Da, taică.
— Cum așa?
— Apoi vezi: vede că e ludi și iăr și zice Lă-pocoi și iăr și zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi și zice dat, ceea ce face Lăpădat.

Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ceea ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință că unul să citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să-l înțelegi ce vrea să zică.

El însă nu înțelegea cum e aceasta cu putință.
— Măi Huțule! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară și fluier. După ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau deloc a cimpoi și vioara îi părea tocmai ca fluierul.

— De unde să știu eu că aici stă cimpoi și vioară? întrebă el.
— Pentru că e "cert-ije-mislete-pocoi-on-ije".
— Nu înțeleg. Știu că la răbuj tragi o crestătură, și asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, și asta vrea să zică un car de pietriș ori un berbec. De unde știi tu că tocmai așa se scrie cimpoile?

— Așa sună slova.
— Cum sună?
— Fiindcă e cimpoi, scriu cerf și ije și mislete, ca să fie "cim", iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie "poi".

Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie și grozav de multe slove.

— Și tu înțelegi orice carte?
— Înțeleg, taică.
— Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi?
— Pot, taică.
— Dar atunci tu ești tot atât de cuminte ca el.
— Adică nu, taică.
— Ce știi tu! răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cuminte ca el.

Și fiindcă Huțu era acum atât de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că știe să scrie, să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărțile, ba chiar și să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înșele nimeni, ba putea să ajungă chiar și prețitor la casa satului și să adune birul de pe la oameni.

Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică, și chiar dac-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară când Huțu cânta sau citea Apostolul, Budulea își încopcia mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul plecat.

Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea totdeauna de lucru și nu putea să-și piardă vremea cu orișicine.

Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui Huțu și să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă la lucru.

Îi era greu să se hotărască, și au trecut mai multe duminici până ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță.

— Așa-i, zise dascălul, e băiat foarte înțelept și trebuie să meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci ca să poată trăi. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și n-ar trebui să-și mai piardă vremea pe la țarină. Dar ce să-i faci? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul am să-i pun chiar la prașilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pâinea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți, adică mai bine de cum se obișnuiește la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un băiat, și satul ar trebui să se gândească și la mine. Ba acum se gândesc să mai facă și o a doua școală în sat, fiindcă ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școală? Eu. Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învățătură la mai mulți copii, se pun să ia copiii adunați de mine și să-i dea la altul. Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțelegi că tot omul ar voi să fie dascăl și că eu nu mă plâng; însă, îți spun eu d-tale, nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru că închipuiește-ți d-ta ce încurcătură se face în sat când unul învață pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel.

Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Așa este!

— Un lucru ar fi mai cu putință, urmă dascălul mulțumit. Ca să fie un dascăl mare și unul mic, adică unul întâi, altul al doilea, care nu învață decât ceea ce-i spune celălalt.

Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță; el îndrăzni dar să adauge:

— Unul plătit mai bine, iară altul mai slab.
— Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din școală sunt despărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huțu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult.

Budulea rămase încremenit. Huțu dascăl? Nu știa dacă visează ori Clăiță vorbește într-aiurea.

— Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu.
— D-ta nu înțelegi, urmă iar dascălul. E bun Huțu. Pentru că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întâi o carte de botez, a doua un atestat că ești absolut preparandist, a treia că cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra să știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decât atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraș, să stea doi ani, cum am stat și eu, și să-și ia atestatul.

Budulea se ridică în picioare. Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai stea cu dascălul.

— Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în strană și să citesc și, când eram de douăzeci și unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huțu știe mai mult decât știam eu atunci, fiindcă le-a învățat toate de la mine. Apoi nu e decât de 15 ani și trebuie să meargă să-și ia atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a învățat la mine.

Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiță zicea că trebuie, și așa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huțu să-l ducă numaidecât la oraș, el plecă spre casă.

Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste putință ca feciorul lui să umble la școlile cele mari și să se facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiță era smintit de învățătura cea multă, pentru că Huțu era prost și nici n-avea din ce să trăiască la oraș. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimbă drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele, cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și apoi îmi înșiră îndeamănunțit cuvintele pe care i le grăise Clăiță.

— Așa este, jupânul învățător are dreptate, îi răspunsei acum și, ca să-l încredințez, îi arătai atestatul meu și-l citii, în ungurește, cum era scris.

— Nu se poate citi asta în românește? mă întrebă el după ce privi îndelung la tipăritură.

— Fără îndoială, zisei, și începui a traduce testimoniul.
— Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam încă s-o înțeleg. E ca răbușul: n-ai decât să faci crestătura, pentru ca tot omul să știe că nu e berbec, ci oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la școală!

În zadar îi spunea Huțu că el nu poate să învețe la școală pentru că nu știe ungurește; Budulea răspundea:

— Tu ești prost; nu știi încă ce știi și ce nu știi; vei vedea tu când vei fi acolo; n-ai decât să te uiți în carte ca să știi tot, afară de cele opt glasuri, de tipic și podobii; toate celelalte se învață din carte: ai să mergi la școala la care umblă și el, pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă și ești dascăl.

Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl, deși eu voiam să mă fac popă.

Ne-am dus apoi la oraș, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiță venise cu Budulea și cu Huțu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraș.

Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu desăvârșire și directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe Huțu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare.

Budulea era, dimpotrivă, așezat și vesel. Îi părea bine că nu l-a primit pe Huțu la preparandie: voia să-l dea la școala unde eram și eu.

Huțu, în sfârșit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse niște pantaloni roși, un surtuc peticit și o pălărie purtată, pentru că acum nu mai putea să umble în strai țărănesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuși nu se simțea bine în ele; îi era rușine parcă de lume și pășea lat și ținându-și mâinile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblând, să-și roadă mânecile și pantalonii. Erau hainele în care umblase odată dascălul; și-l treceau fiorii când se gândea că acum el însuși le poartă și le strică. Apoi atât îl purtaseră pe la Ana și pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârșire.

Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasă primară și puteam să-i duc la dânsul, și să-i recomand, și să-i spun că Huțu e din sat de la noi, și că e un băiat prea cumsecade.

— Ia să ne mai gândim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gândurile grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește, și un dascăl nu trebuie să știe ungurește.

— Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea.
— Tot, afară de ungurește. Asta-i limba calvinească și papistășească, și îndată ce-o înveți, te zăpăcește. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi, românii, trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascălul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile.

— Eu cred, răspunse Budulea, scoțându-și nerăbdător fluierul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte, și cânt mai bine pe el decât pe unul care nu ar avea decât o singură bortă; așa e și omul: câte limbi știe, de atâtea ori e om.

Și Huțu voia să umble la aceeași școală cu mine fiindcă se gândea să șadă lângă mine și să mă întrebe totdeauna când nu înțelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască.

— Așa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranța că într-un an Huțu tot n-are să învețe ungurește, ba că are să uite în urmă și ceea ce va fi învățat.

Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huțu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam că trebuie să fie și el, ba mai ales el, de față, zicea să intrăm noi și să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la școală. Dar, la urma urmelor, Huțu era băiat înțelept: el își călcă pe inimă și intră cu noi.

Profesorul Wondracek era un om vesel și, când intrarăm, se vedea că-i pare bine, fiindcă râdea din toată inima. Dascălul Clăiță și Huțu rămaseră lângă ușă, iar eu înaintai cu Budulea și-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e Budulea, cimpoieșul de la noi, care are un băiat, pe Huțu cel de lângă ușă, care pân-acum a umblat la școală la dascălul Clăiță și acum voiește să fie primit.

— Da, dnule, răspunse d-l Clăiță, făcând un pas înainte. La noi a mers și s-a purtat bine.

— Și știe tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învățător, să spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să știe și domnul ce-a învățat Huțu.

Dascălul Clăiță era foarte învățat, dar nu era deprins a vorbi cu dascălii papistășești și nici nu-i plăcea să stea față cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa românește, ci vorbea de-ți venea să fugi mâncând pământ. Acum era însă vorba de învățătura ce-i dăduse lui Huțu; el făcu dar un al doilea pas înainte și grăi așezat:

— Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca să-l vedeți d-voastre: eu nu știu ce se cere la școala de ici, și dnul profesor, care știe, nu are decât să-l întrebe pe el, ca să vadă dacă știe destul, prea mult ori prea puțin.

El sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiță, intrând odată în foc,nu-și pierdea lesne sărita.

— Pentru că să vedeți d-voastră, urmă el, la noi se învață tot ceea ce trebuie să știe un om ca să poată trăi cum se trăiește la sat: aici se cere altceva. Fără îndoială, mai puțin, dar altceva, ce poate că noi nu știm, fiindcă nu avem nevoie să știm și nu este bine ca omul să învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la românii ortodocși, fiindcă eu sunt ortodox și băiatul de asemenea.

Dnul Wondracek privea în tot timpul când la unul, când la altul dintre noi și părea foarte vesel, deoarece își stăpânea râsul.

De când auzise cuvântul examen, Huțu uitase și surtuc și pantaloni și stătea încordat la locul său, iară acum înainta cu pași hotărâți și băgând bine de seamă ca nu cumva să o pață ca dascălul Clăiță, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stând drept ca un par înaintea dlui Wondracek și ațintindu-și ochii la buzele lui.

Dl Wondracek privi câtva timp la el și parcă era supărat, fiindcă nu-i mai venea să râdă.

— Știi ungurește?
— Nu știu.
— Știe, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar spunea dascălul Clăiță că n-a învățat decât a citi; în zadar spuneam chiar eu că nu înțelege nimic, căci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească și va vedea ce știe.

— Nu știe să vorbească, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citește și cum rostește vorbele.

Huțu începu să citească cu glas tare, răspicat și arătând deslușit fiecare comă, fiecare punct.

Îl văd parcă și acuma pe Budulea. El stete nițel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de mânecă și-i șopti uimit:

— Știe, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek nu-și mai stăpâni râsul. Dar tot în zadar își dete și el silința să-l facă pe Budulea să înțeleagă că Huțu nu știe decât să citească ungurește, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce în ce mai încurcat. Și se vede că dlui Wondracek îi plăcea încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse câteva întrebări lui Huțu, ca să vadă ce știe din celelalte, apoi iar se legă de Budulea cel bătrân, care-i plăcea mult, deoarece era scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbea când vorbeai cu el.

— Băiatul nu știe mult, zise el în sfârșit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, și dacă va fi silitor, are să treacă examenul. E destul de mare, adăugă el așezat, pentru ca să înțeleagă că-i șade rău între copii dacă nu învață bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi.

Atât îmi trebuia și mie. Întrebați dacă-mi părea bine? Dar se înțelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine; el era și trebuia să rămână sub scutul și povățuirea mea. Și cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, dascălul Clăiță grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel bătrân șchiopăta sprinten și pe mărunțite cu noi, fiindcă nu-și mai găsea rostul și ar fi voit să afle vreun om ca să-i spună cele petrecute, și numai Huțu venea așezat și cu pași măsurați în urma noastră, ca și când nici n-ar ști de ce e vorba.

— Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător.
— Lasă că vă ajung eu, răspunse el zâmbind....

Eram cinci inși la precupeața Lenca Liuchici și aveam două paturi și o masă, iară Huțu se culca pe jos, fiindcă taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velință, trei rânduri de albituri, două pâini mari, un săculeț de fasole, altul cu făină și mămăligă și o bucată de slănină, ca să-i fie pe două săptămâni. Seca Lenca avea două fete și un copil, era sârboaică și vindea pește la piață; ea se certa totdeauna pe sârbește când era acasă, și pe românește în piață, dar altminteri era femeie bună și ținea la noi, fiindcă eu și Ioța îi plăteam și cu mâncarea, iară ceilalți doi, care erau preparanzi, și Huțu îi plăteau pentru pat și pentru locul saltelei, mai având ca să le fiarbă, din al lor, și de mâncare, când aveau câte ceva. Huțu nu plătea decât pe jumătate, adică șaizeci de creițari pe lună, fiindcă îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat, făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă și aducea iar coșurile acasă, când se însera, și atunci mă duceam și eu să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coșul cu pește, și peștele mirosea frumos.

Așa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, și vremile erau atunci minunate.

Budulea cel cu fluierul în șerpar venea în toate vinerile și ne aducea câte ceva de acasă. El pleca de joi și venea încet, dar totdeauna cu traista plină. Iară când întâlnea vreun drumeț, prindea vorbă cu el și, dacă drumețul nu-l întreba, el îi spunea fără să fie întrebat: "Mă duc și eu la oraș, fiindcă am un fecior la școlile cele mari. Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști." Iară seca Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă și le spunea drumeților c-a fost la oraș, fiindcă are un fecior la școlile cele mari.

Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De când avea și el un fecior la școlile cele mari, se gândea mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea el bucura așa singur, când și ea trebuia să se bucure cu el dimpreună. Și când se gândea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de lacrimi și credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pământ.

Și pentru aceea Budulea nu-și mai găsea tigna de mai nainte și era mereu dus în drumuri.

Apoi a venit peste câteva săptămâni dascălul Clăiță și cu Budulea și cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huțu, și părea acum mai bătrână decât Budulea.

Dascălul era foarte așezat, ca și când ar fi stat înaintea episcopului. Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca și când ar fi stat pe spini și jăratic.

Dar ziua aceea nu era vineri, și noi eram la școală. Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huțu și să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice.

Fiind însă că noi eram în clasă și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părți cardinale ale universului, Budulea a deschis ușa, a băgat capul prin deschizătură și-a strigat tare:

— Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huțu "Budulea Taichii". Dnul profesor Wondracek a sărit mânios, fiindcă Huțu s-a ridicat și-a zis: "Noi suntem, domnule profesor!" iară băieții au început să râdă.

Dar când Budulea a intrat, a zis: "Vreau să-l duc acasă, ca să vadă pe maică-sa", domnul Wondracek nu mai era mânios și mi-a dat și mie voie să plec, fiindcă și eu voiam să văd pe mama lui Huțu.

Huțu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci ani când plecase maică-sa; o ținea bine minte și, precum a așteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aștepta încă cinci minute.

Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mișcat, Budulea iarăși râdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoșteam pe mama lui Huțu, fiindcă n-o văzusem niciodată.

Huțu o cunoștea și s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare și s-a uitat la el. Și el s-a uitat la ea și i-a zis că a îmbătrânit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat față în față și s-au uitat amândoi așa în vânt.

— Nu-ți pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci Budulea apropiindu-se.

— Îmi pare bine, taică, a răspuns Huțu, și și-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor.

După aceea Huțu a ieșit afară și a început să plângă, iară maică-sa a ieșit după el, ca să plângă și ea; am început să plâng și eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huțu niciodată plângând. Dar Budulea râdea acum și se uita la noi; pentru aceea am ieșit și eu afară și, când am văzut că Huțu plânge, iar mumă-sa îl ține în brațe și-l sărută, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor.

Întrebați dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să țip de bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr.

De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraș și le zicea drumeților: "Mergem la oraș fiindcă avem un fecior la școala cea mare. Are să iasă dascăl." Iară când venea singur, el le zicea: "Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraș fiindcă avem un fecior la școlile cele mari. Învățătură cere multă cheltuială și nu putem să ne pierdem ziua amândoi, adică atât eu, cât și nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști."

Iară noi umblăm la școală, Budulea Taichii și eu, amândoi din Cocorăști, amândoi în gazdă la seca Lenca.

În ziua întâi Budulea voia cu orice preț să rămâie stând lângă ușă, și numai după multă stăruință se hotărî să se așeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl știe, îl cunoaște și se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în hainele dascălului Clăiță și să umble la școală tot cu domnișori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, și în cele din urmă a ajuns că nici unul dintre băieți nu putea să-l scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, își curăța hainele, le împăturea cu multă băgare de seamă și le punea în ladă, apoi lua cartea și învăța lecția.

Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noștri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumânarea sa și, dacă astăzi învățam la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, și așa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumânare, și așa el se silea să învețe ziua, dar când eu îl chemam la lumânarea mea, el zicea că nu poate să învețe cu ceilalți, fiindcă-l supără.

Iară când n-avea nici unul lumânare, ne culcam, noi în paturi și Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam povești. Fiind însă că adeseori se întâmpla că unul spunea povestea și ceilalți adormeau, s-a hotărât ca atunci când povestitorul zice "ciolan", toți ceilalți să zică "ciorbă", pentru ca astfel să se dea pe față cel ce adoarme înainte de vreme și să-și afle cuvenita răsplată în ghionturi numărate.

S-a întâmplat dar că domnul profesor Wondracek ne vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc și, trecând la indieni, a zis că sunt niște oameni foarte groși la ciolan.

Atunci Budulea Taichii a strigat tare: "ciorbă!", iar profesorul Wondracek a sărit mânios, fiindcă băieții au început să râdă în hohote.

— Ce a fost asta? întrebă el aprins. Eu mă temeam că acum Budulea Taichii are să fie pedepsit; am grăbit dar să răspund eu pentru el, fiindcă știam ungurește.

Și atunci a râs domnul profesor Wondracek și l-a întrebat pe Budulea dac-a înțeles, iar Budulea a răspuns că da.

— Atunci să-mi spui, grăi profesorul cu îndoială. Budulea își netezi părul pe frunte, își potrivi hainele pe trup, ieși din bancă și înaintă cu pași hotărâți la locul unde stăteau băieții când își spuneau lecția, apoi se opri și așteptă să fie întrebat.

Fiindcă Budulea era cel mai mare în școală și fiindcă cu toate astea el era Budulea Taichii, băieții râdeau totdeauna când îl vedeau și râdeau mai ales acum, pentru că Budulea vorbea foarte scâlciat ungurește. Dar el vorbea și știa ce vrea să zică și parcă-i părea bine că băieții râd. Pentru aceea băieții râdeau din ce în ce mai puțin, și mai ales după ce profesorul i-a spus să zică lecția de ieri, ei nu mai râdeau deloc, iară mie îmi părea bine, fiindcă Huțu știa lecția și o spunea frumos.

— Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine "kitünö, eminens!" . Iară de aici înainte domnul profesor Wondracek ținea la Budulea, și de câte ori vreunul dintre băieți nu știa lecția, îl chema pe Budulea, ca să i-o spună el.

Când a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasificat la locul al cincilea, și nouă, băieților, ne părea bine, fiindcă Budulea era în clasa noastră, iară celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule.

În urmă, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe Budulea din ce trăiește. El a răspuns că are din ce trăi, fiindcă plătește șaizeci de creițari pe lună la seca Lenca, poartă coșul cu pește, mătură casa, face foc și cară apă. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, și de aici înainte Budulea nu mai plătea șaizeci de creițari și nu mai purta coșul cu pește, ci curățea ghetele și hainele domnului profesor, mătura școala și umplea pipele domnului Wondracek și, afară de aceste, aducea doi băieți din clasa întâi la școală și îi ducea iar acasă.

Nouă, celor de la seca Lenca, ne părea rău, fiindcă acum nu mai era cine să ne spună ce zice seca Lenca când se ceartă pe sârbește cu fetele ei, căci numai Huțu învățase sârbește; dar mie îndeosebi tot îmi părea bine, pentru că Huțu era din sat de la noi și ținea la mine, iară cei doi băieți îl apucau unul de-o mână, cellalt de alta și îi ziceau: "Budulya bacsi".

Budulea cel bătrân venea acum tot a doua săptămână la oraș și le spunea drumeților că are un fecior care e dascăl pe doi copii de domn și e mâna dreaptă a dascălului de la școlile cele mari. Deoarece însă Huțu locuia acum la școală și nu mai avea ce să-i aducă, bătrânul venea cu câte o traistă de cireșe, de pere primării, de mere vărgate ori cu câte un coș de căpșune, pe care le împărțea între noi. Pentru aceea, când îl vedeam, strigam cu toții: "Iacă taica!", și ne adunam împrejurul lui.

El zâmbea și-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi părea bine, fiindcă Budulea era cimpoieșul de la noi și ținea și el la mine.

La capătul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasă, iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor Wondracek.

Dascălul Clăiță era nenorocit, fiindcă auzise că domnul Wondracek voiește să treacă pe Huțu la școlile latinești. Era o curată hoție să ia băiatul pe care l-a crescut el în școala lui și să-l nenorocească, depărtându-l de la dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomenești ce, popă, ba poate chiar avocat.

— E rău, foarte rău, zicea el. Pentru că să vezi d-ta: e adevărat că trebuie să fie și popi și alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascălul, și așa oamenii cei mai aleși trebuie să fie dascăli.

Însă Budulea nu voia să înțeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huțu. El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte, și când auzea că Huțu are să învețe latinește, grecește, ba chiar și nemțește, îi venea să sară cuc de bucurie și, mergând la oraș, le zicea drumeților: "Am un fecior la învățătură. Are să iasă dascăl mare. Vorbește sârbește și ungurește, iar acum învață latinește, grecește și nemțește: nu-i mai lipsește nici o limbă pentru ca să fie cele șase depline."

Căci, după cum știa Budulea, nu erau atunci pe lume decât șase limbi, fiindcă franțuzeasca era un fel de nemțească, ruseasa un fel de sârbească, iar turceasca un fel de limbă păgânească, pe care puteai s-o înțelegi în latinește, căci, după cum spune dascălul Clăiță, și latineasca era o limbă păgânească. Huțu putea dar să se înțeleagă cu toată lumea.

Drumeții dădeau din cap și, întorcându-se acasă, spuneau că este la Cocorăști un cimpoieș care are un fecior foarte învățat, ce știe toate limbile, și că l-au văzut chiar ei pe acel cimpoieș, care e un om scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbește totdeauna când vorbești cu el.

Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student, și iar îmi părea strașnic, ca și pe timpul când eram la dascălul Clăiță, încât parcă nu mai îndrăzneam să vorbesc cu el și mă simțeam mângâiat când el vorbea cu mine. Când avea timp, el venea la noi, mă întreba ce fac și-mi spunea ce mai face el. Apoi, când se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine și mergeam împreună. Fiindcă era toamnă, frunzele căzuseră și noi căutam castane sălbatice printre frunze ca să vedem care știe să arunce mai departe, ceea ce copiilor le făcea multă plăcere.

După aceea a venit Crăciunul, și Budulea Taichii a căpătat voie să se ducă pe opt zile acasă. Era zăpadă, și el se găti să plece pe jos, cu Ioța Vătriceanu, cu Petru Popescu și cu Nică Dârăilă, feciorul preotului din Fundureni. Când am auzit că ei pleacă, am zis că mă duc și eu cu dânșii, iar Huțu, văzând că voiesc să merg, m-a luat și pe mine, și eram foarte vesel, căci Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne și ne așteptam să întâlnim pe drum sania noastră, care să ne ducă până la Cocorăști. Eu eram fericit, căci acum mergeam și eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii mergea mai încet decât de obicei, fiindcă ducea și o legătură, în care-și strânsese un calendar pentru dascălul Clăiță, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli și cinci iconițe pentru celelalte fete ale dascălului, și tot în acea legăturică mai avea și pălăria cea nouă, ce-și cumpărase pentru Crăciun, și, afară de aceste, învăluit bine într-o hârtie groasă, niște pește uscat, fiindcă atât lui Budulea, cât și Budulesei le plăcea peștele sărat. El ținea dar legăturica departe de trup și o purta cu băgare de seamă, pentru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa să se strice unul pe altul.

Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig și-mi era rușine să le-o spun, deci aș fi dorit să întâlnim cât mai curând sania.

Când am sosit, amorțit de frig, la Cocorăști, îmi era frică să mă duc acasă; pentru aceea Huțu a venit cu mine, ca să spună că el e de vină că m-a luat și pe mine, și toate au fost bine, fiindcă mama se bucura că n-am degerat pe drum, iară tata zicea că așa trebuie, ca voinicii se umble pe ger și frig.

De la noi Huțu se duse acasă. Budulea și Buduleasa nu știau ce să-i facă, unde să-l pună și cum să-și arate părerea de bine, căci acum întâia oară își aveau feciorul acasă la dânșii. De mult se vorbiseră ca de Crăciun să meargă împreună la biserică, fiindcă Safta nu-l auzise încă pe Huțu cântând în strană, și Budulea îi zisese de multe ori: "Să-l auzi și vei vedea că nici chiar dascălul nu cântă mai bine!"

Dar când erau să plece, Buduleasa, muma lui Huțu, s-a oprit în pragul ușii, zicând că ea nu poate să meargă cu Huțu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dânsa. Huțu n-a răspuns nimic, ci s-a întors în casă, iară Budulea a grăit: "Așa-i! pentru ce să mergem noi la biserică dacă putem să rămânem toți trei acasă!", și Budulea se bucura acum că nu s-a dus la biserică, ci au rămas toți trei, el și nevasta lui și copilul lor, împreună, ca să vorbească, să fie veseli și ca Huțu să le mai spuie despre cele ce se petrec la școală și la oraș. Numai Safta era tristă și zicea mereu că-i pare rău, că, pentru dânsa, ei n-au putut merge la biserică, dar ea cu toate acestea, în fundul inimii, era fericită și, când a mai ieșit ca să caute de masă, parcă-i venea să plângă.

Fiind dar că Huțu nu s-a dus la biserică, dascălul Clăiță era foarte nenorocit.

În tot timpul sfintei liturghii el stătea ca pe jăratic și privea mereu la ușile bisericii, că doară va vedea pe Huțu intrând, iar când vedea că nu vine și nu vine, i se urca sângele în cap, fiindcă-i era rușine de satul adunat în biserică și de oamenii care-și ziceau: "Iaca, se vede ce om a făcut dascălul nostru din Huțu lui Budulea!"

Așteptase de mult ca Huțu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui nemaipomenite și să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele dascălului papistășesc, la școlile latinești: acum Huțu venise, era în sat și nu voia să știe de nimic. Când ieși dar din biserică, dascălul Clăiță o luă drept spre partea satului în care locuia Budulea, căci nu se mai putea stăpâni.

— Adică te-ai făcut păgân? strigă el încă din tindă. Te-ai lepădat de mine, te-ai lepădat de sfânta biserică în care ai crescut, în care te-am crescut eu, ca să fac om din tine! Pentru că să vezi tu: dacă n-aș fi fost eu, ca să-ți dau cele mai dintru început și mai de căpetenie și mai folositoare învățături, ai fi rămas tot atât de prost ca ceilalți oameni, care nu știu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i învețe: și fiindcă eu îți voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai voiești să știi de mine, nu mai voiești să umbli la biserică, te crezi cine știe ce. Dar ce vrei să te faci acum? calvin? papistaș? popă? notăraș? Spune-mi, ce?

Huțu rămase ca trăsnit din senin înaintea lui.
— Dascăl mare, jupâne învățător, răspunse Budulea, apropiindu-se cu sfială, dascăl întâi, care știe toate limbile și spune celuilalt dascăl ce trebuie să învețe pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindcă n-a venit decât ieri acasă și fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să meargă la biserică, a rămas și el acasă cu noi, cu părinții lui, cu mine, care îi sunt tată, și cu maică-sa, nevastă-mea, fiindcă ni-e copil și ține la noi ca la părinții lui.

— Prea bine, prea bine! grăi dascălul mai domol. Nu știam. Copiii trebuie să țină la părinții lor și la dascălul lor, fiindcă el este părinte sufletesc: acesta e cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe copiii la școală. E foarte frumos că Huțu ține la părinții lui, și-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fără voia mea la școlile latinești? Știi tu, mă, urmă el cu asprime, că eu aveam de gând să te scot dascăl în sat și să-ți dau pe fata mea, Cornelia, de nevastă?

— Una ca asta nu se poate! strigă Budulea scos cu desăvârșire din sărita lui.

— Știu, răspunse Huțu rece ca la examen, precum mi-ați spus-o de mai multe ori, și i-am adus o fundă de panglică albastră pentru Crăciun.

— Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.

Aceasta era întrebarea la care se aștepta Huțu și la care de mult își pregătise răspunsul; el făcu dar un pas înainte, își potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi răspicat și deslușit:

— Jupâne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgânească. El atunci a râs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească, și că nu pot să fiu profesor dacă nu știu latinește.

— Vezi, grăi dascălul pus pe gânduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi și tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo câte ceva frumos și folositor și e bine ca omul să strângă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele ieste mai noi se zice că latinii erau păgâni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium, care vorbea românește, și de-acolo ne numim noi români. Așa ceva... nu țin bine minte. Tu știi acum latinește: să fie oare ca românește?

— Tocmai pe tocmai! răspunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens!

— Auzi vorbă! strigă Budulea încântat. Curat latinește le spune!
— Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
— Cum nu?! zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cântare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.

— Da, cam aduce, cam aduce... zise dascălul pus pe gânduri. Nu-i vorbă, e mai bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?

— Gallus.
— Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.

— Frumoasă vorbă! adaugase Budulea. Și cum zice om?
— Homo.
— Auzi vorbă. Seamănă. Dar muiere?
— Mulier.
— Curat românește!
— Dar aceea ce e, când popa papistășesc zice: Dominus vobiscum?
— Domnul cu voi.
— Auzi! frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblânzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o limbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decât cea românească. Să vii la mine, să-ți arăt gazetele mele și să-mi mai spui despre cele latinești.

Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei și patru din Foaie pentru minte, inimă și literatură și acum căuta mereu locul unde se vorbea despre Lațium.

— E, în sfârșit, bine să le știi și aceste, zicea el din când în când, fiindcă se vorbește câteodată despre ele, și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.

Dar Huțu nu prea băga de seamă la aceste, căci el era cel mai nenorocit om de pe fața pământului.

Înainte de toate se simțea ca într-o lume cu desăvârșire străină. Chiar și casa dascălului părea alta decât aceea de care-și aducea aminte: ușile și ferestrele îi păreau grozav de mici și tavanul foarte jos, apoi toate, chiar și îmbrăcămintea fetelor, erau sărăcăcioase. După aceea, fusese primit cu prea multă răceală. Afară de Livia care grăbise veselă la dânsul, toate celelalte fete, dimpreună cu dăscălița, vorbeau cu el ca și cu un străin. Linică parcă se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindcă trecuse șase ani, stătea sfiită la o parte și-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia să știe de dânsul, iar la Cornelia nu îndrăznea el să privească. Cornelia îi dăduse mâna; atât ținea minte. Apoi mai ținea minte că ea a zis că e pagubă de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglică albastră, fiindcă asemenea funde nu sunt decât pentru domnișoare, dar îi mulțumește pentru ea și o va păstra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotrivă, era mâhnită că i-a adus numai o iconiță, ca la copii, iar Linică își rupsese peste puțin iconița în două. Mili tăcea cu iconița în mână: într-un târziu, ea o privi cu sfială, apoi iarăși o strânse și urmă a se uita cu ochi mari la Huțu.

După toate acestea, Huțu mai juca și cărți. Când câștiga, mâinile îi tremurau fiindcă se știa în câștig, iar când pierdea, ele îi tremurau fiindcă pierdea: ar fi voit ca tot alții să piardă ori să câștige, pentru ca el să se poată mereu bucura de hazul lucrului. El se juca însă mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia și de Veturia nici nu ținea seama, iar noi trei ne țineam strânși și așa îi băteam mereu. În cele din urmă, Huțu pierdea întruna. Mili se apropiase încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun lângă dânsul și nu-i dădea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se mișca, dar stătea alipită de dânsul, și asta îl zăpăcea. După aceea Livia se apropiase de cealaltă parte și-i șoptise la ureche, destul de tare ca să auzim cu toții:

— Așa-i că dacă mai vii o dată îmi aduci și mie o fundă, dar să fie roșie!

Cornelia s-a uitat atunci la ea și a zis:
— Nu ți-e rușine? Iar Huțu s-a roșit până la urechi și nu mai știa să deie cărțile. Iară mie îmi părea bine, fiindcă mi se umplea căciula de nuci și puteam să-i fac mereu parte și Veturiei, care ședea în genunchi pe scaun și se supăra când pierdea, mai ales dacă se nimerea ca Livia să câștige, și Livia câștiga mai des decât toți.

Când ne-am dus apoi acasă, eram somnoros și nu țin minte decât atât că, după ce am ieșit, dăscălița a strigat în urma noastră:

— Huțule! spune maică-ti că, mergând la biserică, să treacă pe la mine, ca să mergem împreună.

Iar Cornelia ne-a zis încă o dată "noapte bună", și Mili a întrebat pe Cornelia dacă vine Huțu și mâine.

A doua zi de Crăciun oamenii știau să spună că dascălul Clăiță a scos o învățătură nouă despre împăratul din care se trage neamul românesc și că Huțu are să aducă învățătura aceasta în sat; iar când Huțu a venit de Paști acasă, ei îl întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag românii; fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învățat încă, tot satul știa că are să mai steie mult la școli.

Dascălul Clăiță zicea acum că are să steie încă doi ani, deoarece mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le învețe.

Huțu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiță nu mai era supărat.

Însă, oricât de bun băiat ar fi fost, avea și el păcatele lui. Pe când umblase la școlala din sat, avusese dorința de a se face dascăl ca Claiță; în urmă, după ce s-a dus la oraș, dorința lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfârșit, umblând la școli latinești, voia să se facă profesor de gimnaziu și își întipărise atât de viu acest gând, încât se făcuse chiar mai așezat de cum fusese, îi plăcea să explice toate lucrurile și luase întru toate apucăturile profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, ca toți profesorii noștri, Budulea Taichii mai avea și dorința tainică de a se face călugăr și, când eram singuri, îmi spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiță spre a se putea călugări.

Iară eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii călugăr, ca profesorii noștri de gimnaziu.

A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huțu trebuia să rămână cu cei doi băieți.

Cornelia era acum cu totul mare și se plimba cu dascălul din Strântea, care venea în toate duminicile, după-amiazăzi, la Cocorăști, în vreme ce Livia mă întreba mereu când vine Huțu, iară Veturia și Mili, cea mai neastâmpărată dintre toate, se jucau de-a "tai mălai" cu mine și cu ceilalți.

De culesul viilor a venit și Huțu pe două săptămâni acasă. Se juca și el cu noi, era sprinten și vesel, și parcă nu-i ședea bine. Stăteam doi câte doi, ținându-ne de mână. Când el se punea înaintea noastră și zicea "tai mălai în două și ne dă și nouă", noi trebuia să fugim unii la dreapta și alții la stânga, iar el trebuia să prindă pe una dintre fete și atunci se ținea de mână cu dânsa, pentru ca să-i ia locul cel ce rămânea singur.

Când zicea "tai mălai", el privea totdeauna la Livia, și mai ales pe ea voia să o prindă, căci acum se juca și ea cu noi, iar noi râdeam, fiindcă nu putea să o prindă decât foarte târziu, când, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în brațele lui. Atunci obrajii lui se roșeau și noi râdeam cu atât mai vârtos. Pe Veturia nu putea s-o prindă niciodată, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindcă ea nu putea să fugă de el, ci se oprea speriată înaintea lui, știind că el are să o sărute.

Dascălul Clăiță zicea că Huțu are să stea patru ani la școală, și era foarte vesel că poate să mai stea de vorbă cu dascălul din Strântea, care, deși om tânăr, știa foarte multă carte și spunea că Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plăcea lui Clăiță, deoarece amândouă erau fetele lui și nu știuse pân-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.

Așa au trecut apoi vacanțele și câteva săptămâni în urmă eram iar la școală.

Huțu parcă nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se făcuse tăcut și vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parcă era supărat dacă prindeam vorbă cu el.

Într-o zi ne pomenirăm cu dascălul Clăiță, care venise la oraș cu dascălul din Strântea, cu muma acestuia, care era văduvă, cu Livia și cu Cornelia.

Budulea cel bătrân, care venise și el ca să-și vadă feciorul, mă întrebă dacă Huțu e amărât. Am răspuns că nu, căci Huțu iar se făcuse foarte vesel după ce văzuse pe Clăiță cu Cornelia și cu Livia. Atunci se făcu și Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodită cu dascălul din Strântea și curând avea să se facă nunta.

— Am zis că nu se poate, îmi grăi el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la școală, el trebuie să iasă tocmai ca dascălul din Strântea, și atunci are să ia pe a doua fată a dascălului. Așa trebuie să fie.

Și zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a face o poznă din cele mai minunate.

Eu eram uimit. Înțelegeam acum pentru ce Huțu se făcuse atât de tăcut. El era adică în dragoste cu Livia și avea să se însoare cu ea. Mă uitam la amândoi și mi se păreau atât de nu știu cum, încât mă temeam să privesc lung la dânșii. Mai ales Huțu îmi era mai strașnic decât totdeauna. Numai acum băgai de seamă că începe să-i crească mustața și că bărbia îi era acoperită cu păr moale, ca și când ar fi brumată.

Iară ea, Livia, era neastâmpărată, în vreme ce el privea mereu în ochii ei.

După ce Clăiță s-a întors iar cu fetele și cu Budulea cel bătrân la Cocorăști, eu mă gândeam mereu la Huțu și la Livia, îi vedeam ținându-se neîncetat de mână, cum îi văzusem în mai multe rânduri, și-mi închipuiam cât de grozav trebuie să fie când cineva e în dragoste cu cineva.

Mă cuprinsese un simțământ dureros, o tainică amărăciune de care nu mă mai puteam feri, fiindcă înțelegeam că Huțu nu mai poate să ție la mine, că toată dragostea lui se revarsă asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, și în cele din urmă nu ne mai vedeam, decât din când în când.

Primăvara, când dă mugurul, noi, băieții, ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat, plimbându-ne printre vișinii înfloriți, ori stând culcați pe iarba fragedă și presărată pe ici, pe colo cu flori de primăvară.

Venea câteodată și el. Îl vedeam plimbându-se de-a lungul șanțului cu cartea în mână, dar deodată se întindea pe iarbă, își punea cartea la o parte și rămânea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.

Eram foarte nenorocit fiindcă vedeam că-l muncește ceva și mie nu vrea să-mi spună nimic, că stă bucuros cu gândurile lui.

— Huțule, i-am zis într-o zi, când mă aflam la dânsul, așa-i că tu ai să te însori cu Livia?

El tresări ca și când ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea și a grăit așezat:

— Tu nu înțelegi lucrul ăsta... Da, am să iau de nevastă pe Livia. Am să fiu bărbatul ei. Dar tu nu știi ce va să zică aceasta. Vezi, urmă el peste puțin, mai cu inimă, îți vine un fel de amețeală, lumea întreagă parcă ți se scaldă în valuri de aur și atunci nu zici nimic, ci gândești numai: am să o iau de nevastă, iară dacă nu s-ar putea, nu știu ce are să fie.

Vorbele îi ieșeau foarte în silă și eu vedeam din fața și ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea că-i pare rău că le-a zis; doream dar să nu le fi auzit.

— Tu înțelegi, urmă el nedumerit. Am să fac la toamnă examenul, apoi trec la preparandie, dacă nu mă vor primi la teologie. Fac examenul pentru două clase deodată, ca să fiu cu atât mai degrabă gata, apoi o iau pe Livia și mă fac dascăl, dacă nu mă primesc în teologie.

— Te primesc, fără îndoială, strigai eu cuprins de bucurie, fiindcă nu e cu putință să nu te primească.

Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustăți... Unii fuseseră dascăli și acum veniseră cu nevestele și cu copiii lor la teologie, ca să se pregătească pentru preoție; alții terminaseră patru ori mai multe clase gimnaziale, și iar alții fuseseră chiar juriști și acum se întorseseră cu gândul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar să-l primească numaidecât pe Huțu, fiindcă și el avea barbă și mustață.

Eram deci iar fericiți, căci acum iar ne întâlneam adeseori cu Huțu; ne întâlneam, însă parcă era între noi o înțelegere tainică să nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decât pe dânsul.

Când m-am întors de vacanțe la Cocorăști, aș fi voit să strig tare, ca toată lumea să mă audă: "Huțu a făcut toate examenele". Însă nu puteam. Aș fi voit să-i șoptesc Liviei, cu totul încet și în taină, o vorbă, dar nu aveam destulă inimă, și așa ziceam mereu: "Lasă că o să-i spună el."

— Prea bine! prea bine! zise dascălul Clăiță, când află despre hotărârea lui Huțu. Foarte frumos! Omul trebuie să adune învățătură câtă vreme e tânăr, căci mai târziu, când are nevastă și copii, ar mai voi să învețe, dar nu are timp și nu are tihnă. Trebuie să muncească, pentru ca să-i poată hrăni. Când nu are nevastă și copii, poate să facă ce vrea. Pentru că să vezi tu: e multă învățătură în lume și e frumos dacă poți să ți-o câștigi toată.

După aceea dascălul Clăiță a început să se plimbe prin casă și s-a plimbat, și s-a plimbat până ce s-a oprit iar înaintea lui Huțu și a zis tare:

— Foarte frumos! Așa este! E mai bine popă decât dascăl. Pentru că să vezi tu! nu e lucru mai plăcut și mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deștept, apoi un om cuminte cu purtări bune. Eu văd la noi în sat: îi cunoști de departe pe cei ce-au umblat la școală și-ți râde inima, spun eu, îți râde inima. Și trebuie să fie, fiindcă sunt mulți dascăli. Apoi vezi tu: și popa e un fel de dascăl; și el poate să facă mult bine dacă vrea. N-ai nevioe să fii tocmai dascăl pentru ca să faci trebile unui dascăl, însă dacă vei fi popă, ești mai bine plătit și ai mai multă vreme.

Și s-a plimbat dascălul Clăiță, și s-a plimbat, și tot s-a plimbat, fiindcă-i părea bine și nu știa ce să mai zică.

În sfârșit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat și a privit lung la Huțu, și numai după ce a privit l-a întrebat:

— Câți ani mai trebuie să stai tu pe la școli, pentru ca să înveți tot ce se poate învăța?

— Mult, a răspuns Huțu, opt, zece ani întregi.
— E mult, Huțule! a zis atunci dascălul Clăiță, și a rămas cuprins de gânduri grele, căci el ținea la Huțu și Livia îi era fată.

Seara a ieșit din casă cu lumânarea aprinsă, a pus lumânarea pe masa cea mare din școală și a urmat a se plimba până ce a ars toată lumânarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta și cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul său și se vede că-i era greu, fiindcă și-a ridicat amândouă mâinile spre cer și a zis:

— Doamne! tu ești bun și nu mă plâng, dar dacă mi-ai fi dat un singur băiat, ți-ar fi părut și ție bine, văzând ce om aș fi scos din el.

După aceea dascălul Clăiță s-a culcat și a dormit bine, fiindcă era obosit de plimbarea cea multă.

Ziua următoare, când a văzut pe Huțu, el l-a apucat de mână, l-a privit lung în față și a grăit:

— Huțule, nu se poate! pentru că să vezi tu: nu e cu putință! Ai înțeles? Dac-ai fi copilul meu, aș zice: omul care a apucat odată o cale bună trebuie s-o urmeze până ce nu ajunge la capăt. Așa te gândește, ca să o duci până la capăt și ca odată cocorășteanul să zică: "Mihai Budulea? Îl știu de mic; din satul nostru a ieșit." Ai înțeles? Tu nu ești pentru popie. E puțină învățătură la noi și legea noastră nu poată să rămâie de rușine. Îți spun eu: nu se poate! Așa te gândește, că dacă vezi un ungur, să treci peste el, dacă vezi un neamț, să treci peste el, dacă vezi un sârb, care e tot de legea noastră, să treci și peste el, fiindcă e limbă străină și neam străin și viață străină.

— Da! jupâne învățător, a răspuns Huțu, și n-a mai zis nimic, deoarece acum știa ce are să facă.

Iar dascălul Clăiță a răsuflat din greu, ca omul care s-a descărcat de o sarcină grea.

Budulea cel bătrân a venit însă la mine și era trist și nu zâmbea când vorbeam cu el.

Voiam să știu ce-l pune așa pe gânduri și l-am întrebat. El a răspuns că, iacă, nimic, numai fiindcă Huțu învață franțuzește și nu-i vine deloc la socoteală, deoarece mai ales maică-sa e cam pusă pe gânduri văzându-l că stă mereu pe carte și vorbește singur, încât nimeni nu înțelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învățătura cea multă să-i fie de oarecare greutate la minte, căci nu mai voiește să știe de părinții lui, ci stă mereu singur, iară când îl întrebi ceva, se uită uimit la tine și nu știe ce să răspundă, ba nici noaptea nu are tihnă, ci bolborosește prin somn, ceea ce nu seamănă deloc a bine.

Pe când mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspină dar și urmă încă și mai trist:

— Noi avem șase capre și un țap. Ieri seară, Huțu umbla pe dinaintea casei și privea la stele. Maică-sa, fiind pusă pe gânduri, l-a întrebat ce caută. El a răspuns că cornul de capră. Atunci ea a venit speriată la mine și mi-a spus că Huțu caută cornul de capră prin văzduh. I-am zis să nu se sperie, fiindcă este un fel de stea care se cheamă corn de capră și pe aceea o caută Huțu.

Știam însă că nu prea e bine când omul caută, ca șolomonarii, stelele pe cer; am ieșit și am zis: "Huțule, dragul taichii! ce cauți tu? caprele sunt legate de gard". Le legasem ca să nu facă pagubă prin grădină, căci, fără doar și poate, capra e chipul diavolului. Huțu a tresărit, apoi a râs și a zis că e pe cer un corn de capră, prin care trece pământul, și ar voi să-l afle în care parte a cerului stă. Adicătelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deși-ți părea om în toată firea. Am zis dar: "Huțule, dragul taichii, ce vorbești? nu vezi tu că lumea e mare și că pământul stă locului!" El a venit apoi ș-a început să ne spună că pământul se învârte ca prâsnelul și dă mereu ocoale împrejurul soarelui, că soarele e mai mare decât luna, că luna e mai mică decât stelele: noi le lăsam toate pe voia lui, fiindcă vedeam că n-avem ce să-i facem. Ne spunea că toate aceste sunt prin cărți; noi ziceam că-l credem, deși știam că una ca asta nu se poate; dar ți-e milă când îl vezi pe om la nevoie.

L-am lăsat pe Budulea cel bătrân să vorbească, deoarece era cu totul trist și nu mă înduram să-l supăr; în urmă i-am spus apoi că așa este cum zice Huțu, așa stă în cărți, afară de cornul de capră, despre care nu știam nimic.

Budulea s-a uitat atunci lung la mine, și se vede că nu știa: să mă creadă ori să râdă de mine?

— Dar atunci, zise el, cum vine că Huțu strânge toate pietrele pe care le găsește pe drum și adună toate buruienile și le pune în carte și zice că e așa și așa și mai departe?

— Așa stă în carte, că pietrele și buruienile au și ele firea lor și numele lor, pe care le învățăm ca să le știm.

Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început să râdă și a grăit:
— Înțeleg acum! Al dracului neamțul! Înțeleg! Băieți nevinovați. Nu face nimic: e bine și așa. Încetul cu încetul se învață omul cu păcăliturile, și după ce-ți vin anii, știi ce ai să crezi și ce să nu crezi. E bine și așa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice că dobitoacele vorbesc, povești adică și pilde, cum am zice.

De aici înainte Budulea cel bătrân iar râdea când vorbeai cu el. Însă Buduleasa tot mai era pe gânduri. Se uita la fața lui Huțu și vedea bine că e ceva ce-l muncește. Budulea râdea, zicând că, de! se mai gândește cum trece pământul prin cornul de capră, dar ea se supăra de asemenea glume pocite și amarul îi era cu atât mai mare.

Și, în adevăr, ea avea toată dreptatea, fiindcă Huțu se făcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascălul nu mai mergea singur, ci totdeauna, când voia să meargă, venea pe la mine, ca să mergem împreună, fiindcă îi venea greu să meargă el singur.

Când eram apoi la dascălul, el nu vorbea nimic și zâmbea mereu și se uita la noi, la mine, la Livia și la ceilalți, iară când nu mai avea încotro, apuca de mâini pe Mili, se uita în ochii ei și-o întreba: "Ce mai faci, Mili?" Mili răspundea că nimic, și Huțu iar tăcea. Și fiindcă tăcea Huțu, tăcea și Livia, tăceam și eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci rămâneam noi singuri și ne uitam unii la alții și tăceam.

Dar odată, când am plecat, Livia i-a întins mâna lui Huțu și l-a întrebat când mai vine, iar el a ținut mâna ei, i-a privit drept în ochi și a grăit cu totul așezat:

— Nu știu. Știu numai că am să vin odată și să rămân aici. Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă îi era greu de mine, dar tot nu i-a lăsat mâna, ci a grăit dusă pe gânduri și cam cu jumătate de gură:

— Numai dacă n-ar fi prea mult până atunci... Huțu n-a zis da și n-a zis ba, ci a plecat, și fiindcă el îmi părea foarte fericit, eram și eu vesel.

Pentru aceea m-am speriat când, peste câteva luni, am aflat că Livia se mărită după Indrea lui Buduc. Îl știam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la școală, iar taică-său era directorul școlii și cel mai bogat om din sat: erau în stare să facă un asemenea lucru. Am grăbit dar la Huțu și, cum mergeam, eram atât de amețit, încât îmi părea că merg și casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodată până la el.

Totuși, când am sosit la ușa lui, m-am oprit și parcă-mi venea să zic: "Lasă că-i va spune ea".

Huțu ședea la masă cu o carte înaintea sa și cu un plumb în gură. Se vede că învăța ceva pe de rost, fiindcă, tocmai când mă hotărâi să intru, el zicea cu glas tare: "Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo" .

El se opri și rămase privind uimit la mine. Venisem cu gândul să-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:

— Am venit să-ți spun că una dintre fetele lui Clăiță se mărită după Indrea lui Buduc.

— Cine ți-a spus? întrebă el așezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi luă o bucată de hârtie, făcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B și C, mai scrise dedesubt ABȘACȘBC, privi iar la mine, își puse cu litere mari semnătura
— Mihai Budulea — și, după toate aceste, grăi cu glas înecat:

— Când?
— Peste două săptămâni. Poimâine vin să cumpere. El apucă hârtia, o rupse încet în două, apoi în patru, cocoloși cele patru bucăți în palmă, le băgă în buzunar, apoi se ridică și stete nedumerit înaintea mea.

— Tu știi că eu am iubit pe Livia, zise el într-un târziu.
— Am văzut.
— N-ai văzut nimic. Dar să nu crezi că-mi pare rău.
— Mama zice că ea nu voiește.
— Știu. Dar trebuie, fiindcă nimeni nu știe mai bine decât Clăiță ce se poate și ce nu se poate. Așa trebuiau să vină lucrurile, și tu ai să vezi, peste un an, că nu-i nimic, că n-a fost nimic, că e mai bine așa.

Îmi părea bine că lui Huțu nu-i pare rău, deși eram oarecum dezamăgit, căci mă așteptasem la mai mult, și fiindcă vedeam în fața lui un fel de tulburare, care mă făcea să cred că mâine ori poimâine Huțu va vorbi cu totul altfel.

Dar zilele treceau, și el rămânea mereu așezat, retras și înțelept, cum fusese mai nainte.

O singură schimbare se petrecuse cu dânsul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea câteodată cu ghetele nevăcsuite, nepieptănat la școală.

Apoi nu mai stătea de vorbă cu noi, ci umbla mereu cu cei de vârsta lui, iar când Budulea venea la oraș, îl căuta toată ziua, și adeseori tot nu-l putea găsi, deoarece nu mai stătea cu cei doi băieți, și nici la școală nu mai venea în toate zilele.

Apoi se făcuse cam îndârjit Huțu. Odată, când Budulea cel bătrân i s-a plâns că de câtăva vreme nu-l mai poate găsi, el a răspuns:

— Nici nu știu ce-ți mai pierzi vremea venind să mă cauți; parc-aș fi copil, ca să porți mereu grijă de mine...

Auzindu-le aceste, Budulea se întristă foarte și, întorcându-se la Cocorăști, nu mai prindea vorbă cu nici un drumeț, ci mergea drept înainte, tăcut, singur cu gândurile lui și întrebându-se mereu: "Ce-o fi având oare feciorul meu de s-a făcut așa de dârz?"

"Sunt păcatele mele, care au căzut pe capul lui", zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mânia și zicea că nu-i adevărat, pentru că orice om cuminte poate să vadă că dintr-un cimpoieș nu iese deodată om cu carte și că el încă dintru început simțea că lucrul n-are să iasă bine, dar dascălul Clăiță l-a scos din minte.

Iar dascălul Clăiță se plimba singur prin școală și iar se oprea, și iar se plimba și nu mai știa ce să facă.

Trecuseră ani la mijloc, și toți știam că Huțu are să se facă călugăr. Încă la începutul vacanțelor el plecase cu o familie din țară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din Germania, prin Svițera, pe la Paris și apoi să se întoarcă la Viena, ca să-și lase copiii într-un institut. Atât știam noi, cei rămași în urmă, dar și atât era destul pentru ca să ne simțim cu toții măguliți.

Cu deosebire, dascălul Clăiță era mereu dus și, oricând îi venea câte-o scrisoare de la Huțu, o citea mai nainte fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraș, unde știa că sunt mulți de aceia care sunt gata de a se bucura de dânsul. Și când stătea, și când vorbea, și când umbla pe uliță, el se uita mereu la dreapta și la stânga și napoi, ca să vadă dacă nu se mai ivește cineva, care să-l întrebe despre Huțu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicând: "Iată, ăsta e dascălul Clăiță din Cocorăști!"

Mai mică, dar tot destul de mare, era bucuria noastră, a celor ce crescuserăm împreună cu dânsul.

Huțu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episcopul mai adăugase dintr-al său un mic ajutor, pentru ca, terminând cursul de filozofie, să se întoarcă la teologie și să intre în rândul călugărilor. Toate aceste ne măguleau pe noi, cei ce ne pregăteam pentru preoție, căci Budulea Taichii și pe viitor avea să fie unul dintr-ai noștri, și unul cu care chiar de pe acum ne făleam.

Cu toate aceste, Buduleștii erau triști și gânditori. Spunea Budulea că are un fecior care a plecat cu un boier din țară, spunea că i s-au dat bani de la împărăție, ba chiar și de la Vlădică, fiindcă așa om cu carte nu se mai găsește, dar nu le spunea decât așa, cam cu jumătate de gură. Căci el, înainte de toate, parcă nu mai credea că Huțu se mai întoarce, după ce s-a dus atât de departe. Apoi parcă nici nu mai era feciorul lui: îi venea greu să-i zică: "Huțule, dragul taichii!", îi venea greu să stea înaintea lui; nu mai știa să vorbească cu el, ba când se gândea că s-ar mai întoarce odată la casa lui, îl cuprindea îngrijorarea, fiindcă nu știa unde l-ar putea pune, și simțea că i-ar fi rușine de casa părinților săi și de părinții săi. Pentru că Huțu nu mai cerea nimic de la el, și el cu nevasta lui parcă nici nu mai aveau pentru ce să trăiască, și poate că era bine ca ei să moară, ca să nu-i mai fie cu prostia lor de greutate.

La multă bucurie se așteptase Budulea, și acum ar fi dorit ca să se fi așteptat la mai puțină.

El nu mai cânta nici din vioară, nici din cimpoi, nici din fluierul din șerpar, nu mai mergea la lucru, ci stătea ziua întreagă pe prispa casei și privea din când în când la Safta, care ședea torcând la cellalt capăt.

Erau duși amândoi într-o lume frumoasă, dar pierdută pentru dânșii. Și când îi era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi grăia:
— Să nu grăiesc în ceas rău, dară Dumnezeu să-i facă dascălului parte din partea ce el ne-a făcut nouă.

Căci Budulea era amărât și trebuia să se răsufle și el câteodată. După aceea, Budulea a venit la mine și m-a rugat să-i scriu o scrisoare lui Huțu, pentru ca să vie acasă.

M-am uitat la el și am luat pană și hârtie ca să scriu.
— Uite, îmi zise el atunci, să-i scrii așa: "Huțule, dragul taichii, și Huțule, dragul maichii, — tocmai așa să-i scrii. Eu, taică-tău, și eu, maică-ta, îți scriem să vii acasă, fiindcă n-avem alt copil și suntem oameni bătrâni și proști și vrem să te vedem, și-ți adă cărți cu tine, ca să-nveți mai departe, ca să vedem și noi cum înveți, și Dumnezeu să te poarte în căile tale." Și să scrii apoi dedesubt: "Eu, Lăpădat Budulea, taică-tău, și eu, Safta, maică-ta, care-ți ducem dorul".

După aceea Budulea a râs și a zis că-i bine, iară eu am pus scrisoarea la poștă și am trimis-o lui Huțu, care-mi fusese prieten în copilărie și la care țineam și acum, fiindcă era feciorul lui Budulea cel cu fluierul în șerpar.

Iară Huțu a primit scrisoarea, a citit-o și s-a întors, apoi s-a dus să sărute mâna episcopului, a venit să strângă mâna mea și a mers încet acasă la părinții lui.

De aici înainte Budulea nu mai ședea pe prispă și nu mai era gânditor, ci venea iar la oraș și le spunea drumeților că are un fecior care a fost la școlile împărătești, și acum e scriitor la episcopie, căci Huțu urma cu noi la cursul clerical și era în același timp arhivar consistorial. Dascălul Clăiță nu era prea mulțumit de această prefacere a lucrurilor, dar Huțu îi adusese din Viena un glob pentru școală, o hartă a Europei și un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese și pentru cele trei fete încă nemăritate câte ceva, îi arătase, în sfârșit, că oriunde omul poate să învețe, dacă voiește, și că viața din orașele mari e prea plină de încercări și nu e pentru un om hotărât a-și petrece viața în cuvioasă retragere. Clăiță se plimba dar și zicea că e mare cinste pentru Cocorăști că tocmai unul din sat ar fi umblat prin țări străine, să fi stat la Viena și să fie la episcopie.

Eu, în sfârșit, eram iar prietenul și fratele mai mic al lui Huțu. Căci, deși intrând cu șase clase în teologie, eram un an înaintea lui, simțeam totdeauna întâietatea pe care i-o dădea vârsta, darurile firești și cunoștințele întinse ce-și câștigase printr-o muncă serioasă și necurmată. Pentru noi toți el era un fel de izvor de lămurire și de sfaturi bune, pentru toți un prieten blând și îndatoritor.

Chiar când râdeam de dânsul, căci avea unele apucături de care trebuia să râzi, nimeni nu râdea mai din toată inima decât dânsul.

Mai presus de toate era stângăcia lui, când se vedea față cu femeile. Pătruns de un respect nemărginit pentru sexul frumos, cum zicea el, stătea totdeauna drept, zâmbea cu multă bunăvoință și era cel mai nenorocit om dacă, vorbind, se întâmpla să nu fie mulțumit cu construcția frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Îndeobște vorbea rar și răspicat, dar când erau femei de față, se vedea că alege și cumpănește fiecare vorbă. Și tot atât de măsurate îi erau mișcările. Îi trecea o roșață vie când se vedea apropiat de o femeie ori când vreuna ar fi scăpat ceva din mâini și altul s-ar fi arătat mai sprinten decât dânsul.

Pe lângă toate aceste mai era și dedat călugăriei din creștet până în călcâi, ceea ce-l făcea cu atât mai — nu știu cum să zic — pentru femei: le plăcea să-l necăjească și rar se-ntâmpla ca domnul Mihai Budulea să nu șadă cu totul aproape între două preotese, fie chiar mai bătrânioare, căci el se pricepea la glumă, și așa toți și toate împrejurul lui se adunau, afară de două: Livia, de care el rămânea mereu departe, și Mili, copila cu genele dese, care rămânea totdeauna departe de dânsul.

Când eu mă hirotoniseam, Budulea cânta Vrednic este în rând cu ceilalți clerici. Peste câteva luni termină și el cursul și se gândea ca, după ce va fi stat vreo lună, două într-o mănăstire, să se facă diacon și să-și ieie părinții la sine în oraș.

— Da, mergem și noi, zicea Budulea cel bătrân, ca să fim împreună.

Dar el tot nu era cu desăvârșire vesel. Nu se mai îndoia că Huțu al lui are să ajungă cu vremea vlădică; însă ce folos, când vlădica nu avea nici nevastă, nici copii, ba chiar nici o casă a lui, ci locuia "la curte".

Deocamdată, însă, Huțu nu era decât scriitor la consistoriu, ticluia circulări, aduna date și făcea expuneri tabelare despre nașteri și încetări din viață, despre cununii, despre copiii de școală și despre sufletele din deosebitele parohii. Și îi era mare bucuria când putea să le facă părinților veniți la consistoriu împărtășire despre cele ce-a aflat.

Unul dintre puținii care voiau să li se facă mereu asemenea împărtășiri era preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, om luminat și îmbrăcat în reverendă de mătase, căptușită cu roșu. Când părintele Toda venea la ședințe, Budulea nu scăpa de el, ci trebuia să fie la masă împreună, ca să vorbească mai despre una, mai despre alta, în vreme ce părintele Toda asculta, lăsând mai ales pe Budulea să vorbească.

Și fiindcă era toamnă și strugurii se copseseră și timpul era frumos, părintele Toda a grăit zâmbind:

— Trebuie să vii pe câteva zile la mine. Dar bagă de seamă, căci am două fete mari, care sunt foarte șirete.

Budulea a zâmbit și a zis că nu poate, fiindcă și fiindcă, dar în cele din urmă tot n-avu ce face, și s-a hotărât să plece.

Părintele Toda avea o trăsură cu patru cai foarte frumoși; drumul era bun și călătoria foarte plăcută. Acasă, părintele Toda avea o casă mare, o curte largă și plină jur împrejur de grajduri, șoproane și hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viței, porci grași și păsări o mulțime. În casă, în sfârșit, părintele Toda avea o bibliotecă măricică, scaunele și canapelele căptușite aici cu mătase, colo cu catifea, covoare pe jos și multe alte scumpeturi. El avea însă mai ales o protopopeasă, un fecior ca de douăzeci de ani, altul ca de zece și două fete mari.

Budulea era cam amețit și-și zicea în taină: "Părintele Toda trebuie să fie un om foarte fericit <3".

Simțind dar că se află într-un cuib de fericire, el era strâmtorat, umbla pe vârful degetelor, făcea mereu greșeli în construcția frazelor și era foarte nenorocit. Mai ales la masă atât era de zăpăcit, încât nici nu știa în care mână să ție cuțitul și în care furculița, și aceasta mai ales fiindcă ședea între protopopeasa și Elena, fata mai mare a protopopului, care și ea părea cam zăpăcită, căci nu vorbea nimic și se uita din când în când serioasă la el.

După masă el mai începu să răsufle. Fetele se puseră la clavir, și Malci, cea mai tânără, care numai acum câteva luni se întorsese de la călugărițe, începu să cânte mai întâi o arie nemțească, apoi una românească, sosită de curând de la București.

Budulea Taichii era încântat, căci n-auzise clavir de când fusese cu cei doi copii de boier, și acum parcă i se împrospătaseră acele timpuri. În urmă cântă dar și el Sub această neagră stâncă, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, plouă, apoi un cântec pe care-l știa de la Cocorăști, iar fetele și protopopeasa îl rugau mereu să cânte.

— Trebuie să știți, zise el, că taică-meu e cimpoieș.
— Și afară de aceasta e un om minunat, adause părintele Toda mișcat. De câte ori îl văd, îmi aduc aminte pe fie iertat taică-meu, care și el era scurt, gros, rotund la față și zâmbea totdeauna ca bătrânul dumitale.

Huțu era foarte fericit când auzea că taică-său samănă cu taica protopopului, și fiindcă era fericit, era vesel peste obiceiul său și nu se mai simțea strâmtorat, ba după ce a ieșit prin grădină, el însuși a cerut brațul Elenei și a râs din toată inima când Elena, mai nainte de a-i da brațul, i-a zis: "Se cuvine oare unui cuvios părinte să ceară brațul unei femei nemăritate?"

A râs atunci și părintele Toda, iar protopopeasa a grăit: "Nu-l lăsăm să se facă călugăr. Țineți-vă de el, fetelor: trebuie să-l însurăm!"

Și fetele se țineau de el, și el era vesel, și roșea, și se simțea bine. Când a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat când mai vine și nu i-a dat drumul până ce n-a făgăduit că vine pe ziua de Sfânta Maria, când era numele ei; fetele au zis că se duc ele să-l ia și să-l aducă pe sus, ca pe un fugar, iară părintele Toda s-a sărutat cu el, apoi l-a petrecut până la trăsură, i-a strâns mâna și iar l-a îmbrățișat.

Întorcându-se dar spre oraș, Budulea Taichii era foarte gânditor și, sosind la consistoriu și făcând expunerile tabelare, el era mereu gânditor, încât oricine putea să vadă că dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe gânduri.

Fiind însă că omul care se gândește mult scapă și câte o vorbă, și fiindcă Huțu ținea la părintele Toda, el vorbea despre dânsul, și îl lăuda, și spunea că și protopopeasa e o doamnă prea cumsecade. Pentru aceea îl necăjeau cu fetele protopopului, și el nu se supăra, căci nu știa să se supere, dar se tulbura, și atunci îl necăjeau cu atât mai vârtos. Iar când preasfinția-sa părintele episcop auzea că-l necăjesc pe Budulea, zâmbea și el.

Într-o zi, ieșind în grădină, preasfinția-sa s-a oprit privind la Huțu, iar când Huțu s-a dus să-i sărute mâna, l-a tras nițel de mână, ca și când ar voi să-l ducă cu sine.

Huțu a plecat dar în urma lui. În grădină, preasfinția-sa s-a așezat pe o laiță, apoi a început să-l ia pe Huțu pe departe, să-l întrebe despre parohiile vacante, să-i ceară părerea despre propunerile ce ar fi să se facă viitorului sinod, iar în vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea.

— Când mergi la mănăstire? întrebă el în cele din urmă.
— Când veți porunci preasfinția-voastră.
— Prea bine, fiule! răspunse episcopul, apoi rămase câtva timp pe gânduri. E frumoasă hotărârea ce ai luat, dar te gândește că, după sfintele noastre așezăminte, timpul ce vei petrece la mănăstire îți este dat spre a te chibzui și spre a-ți da seama dacă nu mai e nici o dorință lumească în inima ta și dacă poți să te dai cu întregul tău suflet vieții cuvioase. Dumnezeu nu voiește jertfă de silă și mănăstirea e locaș de scăpare pentru cei ce nu mai au ce să caute în viață. Dacă voiești dar să aduci viața ta jertfă întru folosul bisericii lui Hristos, te gândește că jertfa trebuie să-ți fie curată, pentru ca ea să poată fi bine primită de către cel ce străbate și cele mai ascunse taine ale inimii omenești.

După aceste el se ridică, întinse mâna spre sărutare și-i sărută fruntea, grăind mișcat:

— Cugetul curat e podoaba creștinului, fiul meu!

Budulea Taichii se afla în mare strâmtorare. Pe când umblase la școala din sat, știa lămurit c-ar dori să ajungă și el odată dascăl, ca Clăiță. În urmă, când stătea la domnul Wondracek, voia cu totul hotărât să se facă profesor, ca Wondracek. Mai în urmă, când umbla la gimnaziu, nici nu se mai îndoia că se va face profesor de gimnaziu, ca toți profesorii săi. Acum, în sfârșit, când era arhivar consistorial, stătea zăpăcit, căci nu știa: să se facă episcop ori protopop, ca preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, care avea reverendă de mătase, protopopeasă și două fete mari, dintre care una pentru care orice episcop îl putea pizmui?

Budulea Taichii își închipuia că e protopop, că are copii și nevastă, că Budulea cel bătrân le face copiilor câte un fluieraș și că maică-sa, Buduleasa... Nu!... el nu-și putea pierde timpul cu asemenea închipuiri, căci era arhivar consistorial și trebuia să lucreze.

Opt zile înainte de Sfânta Marie, Budulea Taichii, dus pe gânduri precum era, a rupt în patru o jumătate de coală de hârtie, apoi a cocoloșit cele patru bucăți în palmă și, ridicându-se de la masă, le-a băgat în buzunar.

Nu era nici o pagubă, deoarece el, mai nainte de a fi rupt hârtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură scrisă pe amândouă părțile și dacă n-a mai rămas pe o parte ori pe alta vrun mic locșor ce-ar mai putea să fie întrebuințat la calcule de ocazie; vorba e, însă, că această rupere și cocoloșire a bucăților de hârtie era un semn rău și că în ziua următoare el a rupt în patru o jumătate de coală, care nu era scrisă decât pe o parte, și cocoloșind cele patru bucăți nu le-a băgat în buzunar, ci le-a aruncat una câte una afară pe fereastra deschisă, ceea ce era un semn și mai rău.

A treia zi, în sfârșit, el a rupt în patru o bucată de hârtie cu desăvârșire albă și n-a cocoloșit decât pe una din cele patru bucăți, lăsând pe celelalte trei pe masa consistorială, și plecând acasă cu gândul de a scrie preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, în care îi dorește preastimabilei doamne toate fericirile și o roagă de iertare că nu poate veni deoarece înalt preasfințiasa părintele episcop a binevoit a-l însărcina să meargă la Cocorăști ca să stăruiască pentru înființarea unei a doua școli, plănuite foarte demult, și a crezut că trebuie să aleagă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului pentru aceasta, fiindcă satul e adunat și așa mai departe.

Iară după ce a dat scrisoarea la poștă, el s-a întors ca să bage în buzunar bucata cocoloșită și să strângă pe celelalte trei în saltarul mesei, a luat binecuvântarea arhierească și a plecat la Cocorăști ca să stăruiască în sensul scrisorii ce o trimisese preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter Avesalon Toda.

Acasă toți erau bine. Ca cel mai întâi, dascălul Clăiță, norocitul părinte a trei fete măritate, ședea mereu în jețul ce-i dăruise de ziua lui ginere-său, popa din Clădeni. De câțiva ani stupii ieșiseră de minune, pomii dăduseră rod bun și dascălul Clăiță era jur împrejur vestit pentru mierea și pentru soiurile lui de poame, iar dascălul Clăiță își scotea vestea bună în bani gata. El își cumpărase o vie, și acum se gândea să-și mai zidească și o casă, pentru ca la vreme de bătrânețe să se poată retrage în colibioara lui, cum avea el obiceiul de a-și numi viitoarea casă.

Cât pentru cele trei fete încă nemăritate, el își avea planul gata. Pe Mili ar vroi să o mărite după vreun plugar, fiindcă Livia îl încredințase că nu e lucru mai frumos decât a fi plugăriță; copila era însă prea gingașă, prea se ținea, și așa trebuia să o mărite după un popă, ba încă se poate chiar după vrun notar, căci era făcută să fie doamnă. Pentru aceea el îi făcuse și zestre, și acum zâmbea așa în el când se gândea că numai el singur știe despre aceasta. Linica trebuia să se mărite după un dascăl, pentru ca să aibă ginere pe care să-l lase la locul său la școala din Cocorăști. Cea mai mică, în sfârșit, trebuia să se mărite după un plugar, pe care să-l ia ginere în casă.

Și fiindcă toate aceste erau bine și statornic puse la cale, dascălul Clăiță ședea în jeț, zicea că e bine ca omul să aibă copii, și nu-și mai bătea capul decât cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era și meseria lui de învățător. Căci acești copii știau acum mai mult decât știuse odinioară dascălul și, pentru ca să știe, el trebuia să-i învețe. Trecuse vremea slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afară de Biblie, școlarii mai învățau și istorie, iară globul de pe masă, hărțile și tabelele zoologice de pe perete erau tot atâtea dovezi că și dascălul Clăiță învățase mult de o bucată de vreme. Câteodată îi trecea așa prin minte gândul că mai sunt o mulțime de lucruri pe care ar putea să le învețe; dar el se plimba nițel, se încredința pe sine însuși că, la urma urmelor, un dascăl nu trebuie să învețe decât ceea ce stă în circularele consistoriale, și iar se punea în jeț, fiindcă îi plăcea prea mult să șadă în jeț.

Budulea cel bătrân n-avea jeț, dar el ședea pe prispa casei, și ședea tot așa de bine ca și dascălul în jeț. Ce-i drept, el nu mai zâmbea când vorbeai cu el, fiindcă era om trecut cu anii și trebuia să fie totdeauna așezat și cuviincios.

Trecând de-a lungul uliței, oamenii îi dădeau binețe; mergând la biserică, el nu mai stătea la fund, ci dinainte, numaidecât lângă strana din stânga. Apoi, când mergea la oraș, toată lumea stătea de vorbă cu el, părintele arhidiacon și părintele protosincel îi strângeau mâna. Părintele arhimandrit îl întreba ce mai face, ba odată chiar însuși episcopul s-a oprit în loc, a vorbit cu el și i-a dat binecuvântarea arhierească; un om dar căruia i se întâmplă toate aceste trebuia să fie plin de bună-cuviință și să nu râdă mereu când vorbește cu alții. Afară de aceasta, el avea un fecior care în curând trebuia să ajungă arhidiacon, cu brâu roșu și mai mare decât toți protopopii, fie bărbile lor cât de lungi și oricât de albe. Era mulțumit Budulea cel bătrân și ședea tihnit pe prispa casei, așteptând ziua când va fi să plece cu nevastă-sa la oraș, pentru ca să trăiască la bătrânețe sub același acoperământ cu fiul său.

Buduleasa, în sfârșit, ședea și ea pe prispă și torcea: era însă cu toate aceste foarte bătrână. Căci gândurile îl îmbătrânesc pe om, și ea avusese multe gânduri în viața ei. Grele însă, cu totul grele nu-i erau gândurile decât acum, de când Budulea se plângea că feciorul său nu vrea să se însoare, iară pe ea a pus-o păcatul să zică:

— Se vede că bunul Dumnezeu așa vrea, ca el să ispășească păcatele mele...

Budulea cel bătrân s-a mâniat, s-a făcut roșu ca racul și a zis că minte, că Dumnezeu n-are nici un amestec în trebile lui, a trântit ușa și a ieșit afară ca să se pună pe prispa casei; de atunci însă el nu se mai plânge de nimic.

De aceea Buduleasa șade la cellalt capăt al prispei și, șezând, îi vine nu știu cum, parc-ar voi să fie moartă de mult.

Câteodată, când șade pe prispă, vine Mili a dascălului, ca să vadă ce mai face, și atunci vorbesc mai despre una, mai despre alta, și vorbesc și despre Huțu, fiindcă Huțu e feciorul Budulesei, și Mili știe că-i pare bine leichii Saftei când cineva-i vorbește despre el și-i spune tot lucruri bune. Atunci Buduleasa se înseninează, dar când Mili pleacă, privește lung, foarte lung în urma ei, parcă ar voi să zică: "S-a dus", apoi zice în gândul ei: "De ce n-a lăsat Dumnezeu să fie dascăl?" Apoi intra în casă, se punea într-un ungher și începea să plângă așa singură și fără nici un cuvânt.

Budulea cel bătrân, care ședea mai departe pe prispă, știa prea bine că ea plânge; om fără de inimă ce era însă, nu se mișca din loc, ci stătea așa; cel mult, pentru ca să nu stea fără de nici o treabă, își scotea fluierul din șerpar, îl privea din toate părțile, apoi, la mare nevoie, îi mai număra și găurile, și le număra mereu, până ce Safta nu ieșea iar pe prispă.

Le părea dar bine tuturora că Huțu a venit de Sfânta Marie acasă, ba dascălul Clăiță ar fi voit să tragă clopotele, pentru ca tot satul să știe că "dnul Budulea al nostru" a venit la Cocorăști.

Căci acum el nu voia să-i mai zică "Huțule", și când Huțu îl ruga să-i zică precum i-a zis totdeauna, el răspundea: "Ferească Dumnezeu! Fiecărui om ceea ce i se cuvine. Pentru că să vezi d-ta: trebuie să am și eu bucuriile mele, dnule Budulea."

Huțu cu toate aceste se ținea de obiceiurile lui; îi zicea dascălului "jupâne învățător", ca totdeauna, săruta mâna dăscăliței, precum era deprins din copilărie, și le zicea fetelor "Linico" și "Mili dragă", ca mai nainte, ceea ce era bine, fiindcă fetele nu se supărau și dascălului îi părea bine. Ca om care știa ce i se cuvine fiecăruia, dascălul Clăiță nu cerea decât ca fetele să nu îndrăznească a-i zice dlui Budulea "nene Huțule", iară Mili și Linica, fiind niște fete binecrescute și ascultătoare, nu mai ziceau "nenea Huțu" decât atunci când nu era de față nici Huțu, nici dascălul, ceea ce nu era bine, deoarece Huțu se supăra, căci era deprins ca fetele să-i zică "nene Huțule".

Mai era Huțu supărat și pentru că Mili tăcea mereu și se uita la el ca și când ar fi supărată, ba, când ședeau la masă, și el povestea despre zilele petrecute la casa preacucerniciei sale părintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat fără de nici un cuvânt de la masă și nu s-a întors decât peste câtva timp.

Fiind dar că el ținea ca Mili să nu fie supărată, după-amiazăzi, când au ieșit în grădină ca să vadă dacă strugurii s-au copt, a căutat să fie singur cu dânsa și a întrebat-o pentru ce s-a supărat.

Ea a zâmbit și a zis că nu e supărată. El însă vedea că e supărată, și a apucat-o de mâini, și s-a uitat lung și cu dragoste în ochii cei cu gene dese, și a zis:

— Ești supărată. Ea a tăcut și nici n-a zis că-i pare bine, nici n-a zis că, da, e supărată, fiindcă ar fi trebuit să spuie pentru ce, și aceasta nu era cu putință.

— Mili dragă, a zis iar Huțu, supărat acum și el, tu știi că eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca să știu, fiindcă n-ai de ce să te superi. Uite, dacă ți-a spus cineva ceva, a grăit un neadevăr, dac-am zis chiar eu vro vorbă care te-a supărat, nu m-ai înțeles bine. Uite, urmă el iar, și atunci îi luă capul între amândouă mâinile, ca să o poată privi cu mai multă stăruință, spune-mi, pentru că tu știi că te iubesc și mi-e greu când te văd supărată.

— Zău că nu sunt supărată! a grăit acum Mili, și ea spunea adevărul, fiindcă nu mai era supărată, și-i râdeau pe sub genele dese amândoi ochii mărunți.

Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o sărute, atât îi părea de bine când o vedea râzând astfel cu amândoi ochii, dar n-o sărutase de mult și-și pierduse deprinderea; el s-a mulțumit dar a-i strânge obrajii cu căldură între palme și a plecat mai departe, căci acuma toate erau bune și bine puse la cale.

— Nene Huțule, a zis ea mai târziu, cam cu jumătate de gură. E adevărat că nu te mai faci călugăr?

— Cine ți-a spus că nu mă fac? întrebă el speriat.
— Nimeni, dar zic eu așa!
— Nu, dragă, nu-i adevărat, răspunse Huțu cu un fel de părere de rău.

Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit însă să-l apuce de mână, ca să i-o sărute, dar nu putea, fiindcă el nu era încă călugăr.

Acum era aproape de masa cea mare din grădină, la care ședeau dascălul cu dăscălița și cu Linica. Huțu parc-ar fi voit să se întoarcă înapoi, ca să întrebe pe Mili pentru ce l-a întrebat dacă nu se mai face călugăr, dar nu se putea, și așa s-a mulțumit a se întreba pe sine însuși: "Pentru ce oare m-a întrebat și pentru ce se bucura când am răspuns că nu?"

Au trecut apoi toamna și iarna, iară în primăvară, la Duminica Tomei, s-a întrunit Sinodul. Părintele Mihai Budulea ne era referent școlar și ne bucuram cu toții când el ne raporta despre starea învățământului, arătând câți școlari, câți învățători, câte școale, cum stau la noi și cum în alte țări și la alte popoare trebile, și ne bucuram mai ales când el își făcea în urmă propunerile, vorbind așezat și înțelept ca totdeauna. Era de față și dnul deputat sinodal, inspector școlar din cercul Cocorăștilor și învățător emeritat, Pantelemon Clăiță, și nemaiputându-se stăpâni, el trase pe vecinul său de mânecă și-i grăi încet:

— Îl cunoști, mă rog? A ieșit din școală de la mine. E feciorul lui Budulea, cimpoieșul de la noi. Mi-e ginere.

În urmă ni l-au ales protopop, deși era om tânăr.
— Ții minte, îi zisei în ziua alegerii, când eram în pădure și-mi spărgeai alune?

— Dar tu, îmi răspunse el, ții minte când îmi ajutai să port coșul cu pește?

Iar după aceea ne-am îmbrățișat și eram fericiți ca în copilăria noastră.

Acum, în sfârșit, primesc o scrisoare: mă poftește la botez. Un nou Budulea, Budulea Bunicului! Și mai întrebați dacă-mi pare bine? Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt.

Îl văd înaintea mea pe Budulea cel bătrân zicând ca omul care a pus la cale o glumă bună.

În văd pe dascălul Clăiță stâmpărat și zicând: "Acest băiat, care s-a născut acum, e nepotul meu. Pentru că să vedeți d-voastre: eu am avut șase fete, dintre care cea mai mare, pe care gândeam s-o mărit după ginere-meu, după ce va fi ieșit dascăl, s-a măritat după dascălul din Strântea, a doua s-a măritat după Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la biserică, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Clădeni, cele două mai mici iată-le aci, iar Mili s-a măritat după ginere-meu, protopopul, și a născut pe acest copil, care acum e nepotul meu!"

O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colț, cu ochii plini de lacrimi și zicând încet: "Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătățile tale și eu nu sunt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit!" .

Îl văd însă, înainte de toate, pe el, stând la patul ei și privind în tăcută uimire la mamă și la copil.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu, Doamne, cu nemărginită înțelepciune ai întocmit lumea și frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaș de viețuire!