Romanii populare

Romanii populare este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, dar așezările respective erau denumite de proprii locuitori terrae sau țări, iar de popoarele sau puterile vecine : Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

Aceste denumiri străine au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând "străin", "ne-german", și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de Teutoni în decursul campaniilor lor de jaf în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II - IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak... trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians. După R. Rohlfs,^[1] germanicul "Walh" a dat de asemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pentru Wales), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule ("Galia" în franceză: în această limbă wa inițial urmat de alh evoluează în ga (Wardan = garder: a păstra, Waidanjan = gagner: a câștiga) și aule (Salh = saule: salcie). Gaule, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece ga inițial urmat de li antevocal evoluează în ja sau gea, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Alium = ail: usturoi, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului “valah”. Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul valah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat in contact cu Imperiul Roman de Răsărit.^[2]

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum. În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă). Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă).^[3]

În sensul restrâns, privitor la istoria Românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele cârmuite conform „legii strămoșești” (леџѩ стръмошѩскъ, în maghiară „Vlach jog”, în latină „Jus valachicum”), locuite de strămoșii din Evul Mediu timpuriu ai Românilor și Aromânilor. Contopirea acestor cnezate a dus la formarea statelor medievale românești.

Romaniile populare europene au apărut în majoritatea lor, în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave). Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, "Romaniile populare" au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești).^[3]

Româniile (romaniile) populare din istoria Românilor pot fi identificate, în mod probabil dacă nu cert, prin următoarele denumiri:

• Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);
• Romanja Planina și Stari Vlah (podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei);
• Țările Maramureșului^[4], Oașului, Crasnei, Lăpușului, Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașuli, Cibinului, Făgărașului, Motrului și Lotrului, care uneori apar ca Vlachföldek sau Olàhorszag', adică "Țări ale Românilor", în diferite documente ungurești medievale;
• Vlașca - fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;
• Vlăhița, așezare din jud. Harghita;
• Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);
• Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;
• Vlăsia (pădure la nord de București);
• Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia);

• Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;
• Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;
• Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
• Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;
• Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;
• Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori^[5] includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora : Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova ; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania):

• Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntrul monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;
• Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;
• Vlahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;
• Vlahia Mare: Muntenia - partea Țării Românești din estul râului Olt;
• Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică "Vlahia neagră", de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci). Denumiri date de către turci: Bogdan-ili ("Țara lui Bogdan", de la numele domnitorului sub care și-a obținut independența), Cara-Bogdan ("Bogdania neagră" adică nordică, cara însemnând și "miazănoapte" la turci) : Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru.

• Istoria Europei
• Istoria României
• Popoare romanice
• Formarea statelor medievale românești
• Statele medievale românești