Jupân

Miklosich (Slawistische Elementen, 22); Șeineanu (Semasiologie, 238); Rosetti (GS, V, 158 și BL, V, 222) și Cândrea socotesc că Jupân provine din cuvântul slav županŭ „stăpân al unui pogon de pământ”. Giuglea (Dacoromania, III, 606-10) derivează Jupân din cuvântul grec γύπη „casă”, cu sufixul romanic -anus (gypanus); Pușcariu (Lr., 257) îl explică printr-un împrumut din limba avară, în timp ce Philippide (II, 15) vede în el un cuvânt dacic autohton pe care îl apropie de Diupaneos (alteori Diurpaneus), titlu dat lui Decebal, a cărui semnificație este necunoscută dar care însemna poate „Domnul”.

Jupân a fost folosit în Ungaria, în Țările Române, în Bulgaria, în Serbia și în Grecia:

• forma grecească : γύπηανὀς
• forma maghiară : ispán (șpan)^[1]
• forma românească : jupân
• forma slavă chirilică : жупънь
• forma slavă en litere latine : županŭ.

Prin extindere, în sec. XVII și XVIII începe să fie dat oricărei persoane pe care interlocutorul dorea s-o măgulească.

• Boier
• Voievod