Alexandru C. Cuza

Studiile primare le-a făcut în pensionul lui Anton Frey, distins pedagog german din Iași (1867–1871). Între 1871 și 1877 își face studiile secundare la Dresda, Germania, după care pleacă la Paris, și studiază la Sorbona, unde își ia bacalaureatul în litere (1878–1881). Între 1882–1886 studiază la Paris, Berlin și Bruxelles, obținând doctorate în științele politice și economice (1882) și, respectiv, în drept (1886).

 

Întors în țară, intră în cercul socialist al revistei Contemporanul din Iași, alături de Constantin Mille și Vasile G. Morțun. Intră apoi în cercul societății Junimea, colaborează la revista ei, Convorbiri literare și este ales (1890–1891), ca junimist, ajutor de primar al Iașului.

Colaborează la ziarul junimist Era nouă și în perioada 1892–1895 este ales pentru prima dată deputat de Iași, susținând naționalizarea școlilor. Trece la conservatori și este ales iar deputat, dar se retrage pentru a începe o mișcare antisemită.

Se unește cu Alexandru D. Xenopol și înființează în 1897 împreună Liga contra alcoolismului și publicația Biblioteca Ligii contra alcoolismului.

Constantin Argetoianu caracteriza astfel personalitatea lui A.C. Cuza: Naționalist înfocat, xenofob ireductibil, nu putea discuta decât pe franțuzește și cum te prindea: «Mais mon cher, c'est pas possible... » Româneasca era pentru tribună, în cabinetul său de lucru domnea franțuzeasca, pe care o ducea cu dânsul, oriunde mergea. În public mânca câte un jidan la fiecare sfert de ceas, în particular n-ar fi fost în stare să vorbească unui ovrei fără cea mai desăvârșită politețe.^[2]

 

.

La 27 ianuarie 1901 devine profesor universitar și ocupă Catedra de economie politică la Universitatea din Iași, între anii 1901-1927. Se asociază cu Nicolae Iorga și începe (1906) să colaboreze la ziarul acestuia Neamul românesc. Împreună cu Iorga înființează (în 1910) Partidul Naționalist-Democrat. În 1912 lansează la Iași ziarul Unirea care aparținea noului partid.

În 1914 pledează în parlament pentru împroprietărirea generală a țărănimii și pentru votul universal.

Se desparte de Iorga și apoi înființează, împreună cu doctorul Nicolae Paulescu, "Uniunea Național Creștină" în 1922, publicând totodată revista "Apărarea Națională", având svastica drept simbol. În 1895, împreună cu Iorga, fusese inițiatorul unei organizații numite Alianța Antisemită Universală.

La 4 martie 1923 înființează Liga Apărării Național Creștine, iar la 14 iulie 1935 fuzionează cu Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga, formând Partidul Național Creștin.

„Cel mai important lucru ține de faptul că oricît de antisemit, naționalist, neplăcut xenofob ar fi fost omul Cuza, personajul politic Cuza preferă și urmează cu consecvență o linie radical de dreapta, mai apropiată de autoritarism decît de revoluționarismul fascist al Gărzii de Fier. Diferența majoră dintre cele două formațiuni, dintre Codreanu și Cuza, ține de faptul că Cuza nu a ieșit niciodată din cadrele politice existente în România interbelică. El a mers întotdeauna pe calea luptei parlamentare, a preferat întotdeauna să se raporteze la cadrul legislativ, nu a acceptat niciodată acțiunea violentă în stradă. Sigur că au existat formațiunile paramilitare ale lăncierilor care nu au fost create de Cuza, ci de către alți membri LANC și care nu fac altceva decît să ofere o forță de sprijin în campaniile electorale împotriva formațiunilor paramilitare ale Gărzii de Fier. Cuza a fost adeptul unei linii politice mai curînd tradiționaliste decît a uneia de tip revoluționar. Îi repugna filosofia faptei, a actului politic îndeplinit în stradă prin violență și participarea maselor. În al doilea rînd, Cuza merge strict pe ideea antisemită, în timp ce aceasta la Gardă reprezintă numai unul dintre elemente și nu neaparat cel mai important dacă ne gîndim la întreaga conducere a Gărzii, nu numai la Codreanu sau Moța.”

— Mihai Chioveanu, 2007^[3]

O dată cu creșterea în popularitate a Mișcării legionare, similar cu majoritatea politicienilor de atunci, acesta a început treptat să-și modereze discursul, condamnând actele de violență, susținând că antisemitismul promovat de acesta este unul economic, defensiv, neviolent. Cu toate acestea, nu a renunțat la ideologia antisemită.

După instaurarea dictaturii regale, a fost consilier regal, până la abdicarea regelui Carol al II-lea.

La 23 februarie 1945 guvernul român a anunțat că a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza;^[4] la data de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu. ^[5]

• Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 ani în Serviciul Statului” (13 octombrie 1941)^[6]

• Versuri, Iași, 1887; ed. V, Vălenii de Munte, 1909
• Generația de la 1848 și era nouă,Iași, (1889)
• Monopolul alcoolului, 1894
• Lupta contra alcoolismului în România,1897
• Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic-politic (1899). Lucrarea a fost premiată de Academia Română în 1900, raportor fiind Vicențiu Babeș.
• Țăranii și clasele dirigente, 1895
• Obiectul economiei politice și însemnătatea ei (1901)
• Naționalitatea în artă (1908)
• Plagiatul poporației (1911)
• Învățătura lui Iisus, judaismul și teologia creștină (1925)
• Lupta pentru credință (1928)
• Doctrina naționalistă creștină (1924)
• Studii economice-politice, 1930

• decan al Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași (1919)
• ministru de stat (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938)
• membru al Consiliului de Coroană (1939)

• Cristian Sandache, Doctrina național-creștină în România, Ed. Paideia, București, 1997.
• Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească, cuvânt-înainte de Radu Ioanid, Curtea Veche, București, 2012.

 

La Wikisursă există texte originale legate de Alexandru C. Cuza

• Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – C