Filozofia științei

Fizica modernă
${\displaystyle {\hat {H}}|\psi _{n}(t)\rangle =i\hbar {\frac {\partial }{\partial t}}|\psi _{n}(t)\rangle }$ ${\displaystyle {\frac {1}{{c}^{2}}}{\frac {{\partial }^{2}{\phi }_{n}}{{\partial t}^{2}}}-{{\nabla }^{2}{\phi }_{n}}+{\left({\frac {mc}{\hbar }}\right)}^{2}{\phi }_{n}=0}$ Ecuația lui Schrödinger și Ecuația Klein–Gordon
Fondatori Max Planck  · Albert Einstein  · Niels Bohr  · Max Born  · Werner Heisenberg  · Erwin Schrödinger  · Pascual Jordan  · Wolfgang Pauli  · Paul Dirac  · Ernest Rutherford  · Louis de Broglie  · Satyendra Nath Bose
Concepte Spațiu · Timp · Energie · Materie · Lucru mecanic Aleatoriu · Informație · Entropie · Minte Lumină · Particulă · Undă
Ramuri Aplicată · Experimentală · Teoretică Filosofia științei · Filosofia fizicii Logică matematică · Fizică matematică Supersimetrie · Teoria coardelor · Teoria M Marea teorie unificată · Modelul standard Mecanică cuantică · Teoria cuantică a câmpurilor Antiparticulă · Antimaterie Electromagnetism · Electrodinamică cuantică Interacțiune slabă · Interacțiune electroslabă Interacțiune tare · Cromodinamică cuantică Fizică atomică · Fizica particulelor elementare Fizică nucleară · Materie exotică Bosonul Higgs · Fizică atomică și moleculară Fizica materiei condensate Informație cuantică · Calculator cuantic Spintronică · Superconductivitate Sistem dinamic · Fotonică · Biofizică Neurofizică · Minte cuantică · Plasmă Relativitate restrânsă · Relaivitate generală Materie întunecată · Energie întunecată Haos cuantic · Emergență · Sistem complex Gaură neagră · Principiul holografic Astrofizică · Univers observabil Big Bang · Cosmologie Gravitație · Gravitație cuantică Teoria întregului · Multivers
Oameni de știință Witten · Röntgen · Becquerel · Lorentz · Planck · Curie · Wien · Skłodowska-Curie · Sommerfeld · Rutherford · Soddy · Onnes · Einstein · Wilczek · Born · Weyl · Bohr · Schrödinger · de Broglie · Laue · Bose · Compton · Pauli · Walton · Fermi · van der Waals · Heisenberg · Dyson · Zeeman · Moseley · Hilbert · Gödel · Jordan · Dirac · Wigner · Hawking · P. W. Anderson · Lemaître · Thomson · Poincaré · Wheeler · Penrose · Millikan · Nambu · von Neumann · Higgs · Hahn · Feynman · Yang · Lee · Lenard · Salam · 't Hooft · Bell · Gell-Mann · J. J. Thomson  · Raman · Bragg · Bardeen · Shockley · Chadwick · Lawrence · Zeilinger · Goudsmit · Uhlenbeck
Categorii Categoria Fizică modernă nu a fost găsită
v d m

Filozofia științei este ramura filozofiei care studiază fundamentele filozofice, ipotezele și implicațiile științei, incluzând științele exacte (matematica și științele naturii, precum fizica, chimia, biologia), și științele sociale, precum psihologia, sociologia, științele politice, și economia. În acest sens, filozofia științei este strâns legată de epistemologie și ontologie. Urmărește să explice probleme precum: natura ipotezelor și conceptelor științifice; modul în care acestea sunt produse; procesul prin care știința explică, prognozează, și, prin tehnologie, valorifică forțele și resursele naturii; mijloacele de determinare a validității afirmațiilor; formularea și utilizarea metodei științifice; tipurile de raționament prin intermediul cărora se ajunge la concluzii; implicațiile metodei științifice și a modelelor pentru societate în general și pentru științe însele.

1. Care sunt caracteristicile cunoașterii științifice? (de ex. explicația, prognoza rezultatelor experimentale)
2. Prin ce se caracterizează producerea de noi cunoștințe științifice? (metodologie)
3. Există progres științific?
4. Ce statut au teoriile științifice și entitățile postulate de ele la nivelul teoriei cunoașterii? Este știința o formă de găsire a adevărului sau trebuie concepută mai pragmatic?

Știința trage concluzii privitor la modul în care este realitatea și la modul în care teoria științifică este legată de realitate. Știința se bazează pe experiment, deducție logică și gândire rațională cu scopul de a examina realitatea și indivizii din care este constituită societatea. Făcând observații privitoare la natura indivizilor și a mediului care îi înconjoară, știința urmărește să explice conceptele care apar în viața de zi cu zi.

Reprezentanți: Hilary Putnam, Richard Boyd, Ernan McMullin, Stathis Psillos

Teze:

1. Conceptele unei teorii științifice se referă la entități reale, adică la obiecte care există în realitate.
2. Istoria științei trebuie înțeleasă ca o apropiere continuă către adevăr.

Realismul științific, numit și empirism naiv, este perspectiva filozofică conform căreia natura universului corespunde postulatelor științifice. Realiștii consideră că lucruri precum electronii și câmpurile magnetice există. Este naiv în sensul că majoritatea savanților iau aceste postulate drept adevăruri care nu au nevoie să fie falsificate (verificate).

Reprezentant: John Worrall

Conform realismului structural, știință nu poate cunoaște conținutul realității. Mai degrabă, ea descrie structura realității. Dovada pe care Worrall o aduce în lucrarea sa "Structural Realism" se bazează pe continuitatea ecuațiilor matematice, obținută de Worrall prin teoretizări despre eterul purtător de lumină, până la ecuațiile lui Maxwell, care descriu proprietățile câmpurilor electromagnetice. Eterul a fost respins, dar ecuațiile sunt valabile și astăzi. Vezi și Structuralism (filozofia științei).

Reprezentanți: Ian Hacking, Nancy Cartwright

Realismul entităților respinge entitățile postulate de teorie, acceptând doar cele care joacă un rol în cadrul experimentelor. O entitate este reală dacă prin manipularea acesteia pot fi create noi fenomene.

Pozitivismul este o filozofie, care obligă cunoașterea să interpreteze "descoperirile pozitive" (în sensul științelor naturii). O cercetare poate să aducă o descoperire pozitivă, dacă definește în prealabil (înainte de rezultatul obținut în urma experimentului) condițiile în care are loc cercetarea, prin urmare și cele necesare unei dovezi reușite.

Vezi: Empiriocriticism

Vezi: Neopozitivism (Rudolf Carnap, Cercul vienez)

• 
  Karl Popper
• 
  Imre Lakatos

Articol principal: Falsificaționism

Probabil poziția cea mai populară în rândul savanților este cea a raționalismului critic. Ca mod de a distinge știința de pseudoștiință (de ex. astronomie de astrologie), falsificaționismul a fost discutat formal pentru prima dată de Karl Popper în 1919-1920 și reformulat de către el în 1960. A fost dezvoltat ulterior de Imre Lakatos.

Principiul afirmă că, pentru a fi util (sau chiar numai științific), un postulat științific (fapt, teorie, lege, principiu), trebuie să fie falsificabil, adică să poată fi verificat și infirmat. Deci ceea ce contează nu este confirmarea (cum ar crede realistul naiv, ci infirmarea, adică falsificarea ipotezelor prin intermediul experimentelor respectiv a observațiilor. Ipotezele și teoriile sunt doar atât timp considerate adevărate, până când sunt infirmate.

Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit "Speculație și infirmare":

1. Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.
2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria.
3. Teoriile științifice "bune" includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică. Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii.
5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria
7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de către apologeții lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific

Imre Lakatos a respins perspectiva falficaționismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei convingeri de bază la nivel conștient sau inconștient (care formează nucleul așa numitului program de cercetare), și numai afirmațiile din afara acestui nucleu sunt modificate. Convingerile elementare care consituie miezul unui program de cercetare, pot fi, în opinia lui Lakatos, numai atunci respinse, când avem la îndemână un program de cercetare alternativ, superior.

Reprezentanți: Henri Poincaré, Ernst Mach
Ernst Mach a fost de părere că teoriile sunt doar un soi de mnemotehnică, care fac obervațiile mai ușor accesibile. Această teză este numită și principiul parcimoniei. Vezi: Convenționalism, Gestaltism.

Reprezentanți: Pierre Duhem

Instrumentalismul pornește de la premisa că percepțiile, ideile științifice și teoriile noastre nu reflectă cu acuratețe realitatea, ci sunt instrumente utile pentru a explica, prognoza și controla experiențele noastre. Pentru un instrumentalist, electronii și câmpurile magnetice nu există cu certitudine, deși ca idei ne sunt utile; iar metoda empirică este servește doar pentru a arăta că teoriile corespund obervațiilor. Instrumentalismul se bazează în mare parte pe filozofia lui John Dewey, și, în sens mai larg, pe pragmatism, care a fost introdus de filozofi precum William James și Charles Sanders Peirce.

Vezi: Pragmatism (John Dewey, Charles Sanders Peirce

Reprezentantul principal al relativismului științific este considerat a fi Paul Feyerabend. Deseori este inclus în aceeași categorie și Thomas S. Kuhn, deși el însuși a respins întotdeauna această afiliere.

Un loc central în viziunea lui Kuhn îl ocupă incomensurabilitatea. Paradigmele științifice sunt incomensurabile, deci incomparabile. Prin urmare,nu putem vorbi despre adevăr decât referindu-ne la o anume paradigmă. Paul Feyerabend cu expresia sa Anything Goes! a lansat un apel anarhic împortiva constrângerii metodice (lucrarea sa Against Method). Atât Kuhn cât și Feyerabend au fost de părere că observațiile sunt "încărcate cu teorii" (theoriebeladen)

Deși principiul falsifibialității propus de Popper este util pentru a deosebi discipline științifice autentice de pseudo-științe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor științifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al științelor. Mai degrabă, cunoașterea științifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale și formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, și pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicție (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenționate și au loc în cursul proceselor științifice obișnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (și nu depinde de direcția de propagare) într-un experiment desfășurat de către Michelson și Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii față de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicție cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepției Eterului și la formularea teoriei relativității speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluției științei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluții în care "paradigma" științei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluțiilor științifice" (1962).

Reprezentanți: Bruno Latour, Karin Knorr-Cetina
Bruno Latour, Karin Knorr-Cetina
Constructivișii afirmă că și realități aparent obiective din științele naturii, sunt de fapt rezultatul unor procese ale construcției sociale, și dependente de situația socială a laboratorului, a institutului de cercetare, etc.

Un concept central al filozofiei științei este empirismul, sau condiționarea prin dovezi. Empirismul este un curent filozofic a cărui esență este perspectiva conform căreia cunoașterea decurge din experiența pe care o acumulăm în decursul vieții. În acest sens, afirmațiile științifice sunt condiționate și derivă din experiențele și observațiile noastre. Ipotezele științifice se dezvoltă și testează prin metode empirice, care sunt formate din observații și experimente. Odată ce a fost testată de nenumărate ori, informația care rezultă din observațiile și experimentele noastre este considerată a fi dovada pe baza căreia comunitatea științifică dezvoltă teorii care pretind a explica aspecte ale lumii.

Observațiile presupun percepție, prin urmare sunt activități cognitive. Cu alte cuvinte, observațiile fac parte de la început din felul în care noi înțelegem cum funcționează lumea; pe măsură ce această înțelegere suferă modificări, observațiile însele se pot modifica aparent. Mai exact, interpretarea pe care noi o dăm observațiilor se poate schimba. Un experiment bine gândit va duce la rezultate identice dacă se desfășoară într-o manieră identică. De fiecare dată când contextul social al observatorului constituie un factor într-o observație, se pierde obiectivitatea, și observația nu mai este utilă în sens științific.

Cercetătorii încearcă să folosească inducția, deducția, metode cvasi-empirice, și invocă metafore conceptuale-cheie pentru a transforma observațiile într-o structură coerentă, auto-consistentă.

Reprezentant: Bas van Fraassen
Empiriștii constructivi sunt agnostici față de conceptele unei teorii (atom, genă, etc.). Empirismul constructiv nu este interesat decât de observații care se pot face (cu ajutorul instrumentelor) cu ochiul liber. Empirismul își asumă rolul de a explica scopul științei. Aceasta este, după părerea empiriștilor, adecvanța empirică.

Analiza este activitatea care constă în transformarea unei observații sau teorii în concepte mai simple pentru a fi mai ușor comprehensibile. Analiza este esențială pentru știință. Ar fi imposibil, de exemplu, să descriem matematic mișcarea unui proiectil fără a distinge între forța gravității, unghiul și viteza inițială. Doar în urma acestei analize este posibil să formulăm o teorie adecvată a mișcării.

Reducționismul poate avea mai multe înțelesuri în știință. Un tip de reducționism este convingerea conform căreia toate domeniile de cercetare sunt, în ultimă instanță, explicabile științific (deci nu există nimic metafizic). Poate că un eveniment istoric poate fi explicat în termeni sociologici sau istorici, care la rândul lor pot fi descriși în termeni de psihologie umană, care iarăși se pot explica în termeni fizici și chimici. Evenimentul istoric va fi redus la un eveniment fizic. Se poate considera că evenimentul istoric nu a fost decât, un eveniment fizic, respingând existența unor fenomene emergente.

Daniel Dennett a inventat termenul de reducționism lacom pentru a descrie presupunerea conform căreia un asemenea reducționism a fost posibil. El pretinde că este doar vorba despre "știință proastă", atunci când urmărim să găsim explicații care sunt atractive sau elocvente, mai degrabă decât cele care sunt utile în prognoza fenomenelor naturii. De asemenea afirmă că:

Nu există așa ceva precum știința lipsită de filozofie; există doar știință a cărei bagaj filozofic este luat la bord fără examinare prealabilă. —Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea, 1995.

Argumentele care au fost aduse împotriva teoriei reducționismului lacom, prin referință la fenomene emergente, se bazează pe faptul că sistemele auto-referențiale se presupun că conțin mai multă informație decât ceea ce poate fi descris prin intermediul analizei individuale a părților lor componente. Câteva exemple dim matematică:

• sisteme care conțin cazuri de auto-referință care afectează (sau chiar dăunează) obiectul inițial, fiind posibilă crearea unui paradox
• organizare fractală
• atractori
• spațiu fazat

Analiza unor asemenea sisteme are în mod obligatoriu un efect distructiv asupra informației întrucât observatorul trebuie să selecteze o mostră din sistem care poate fi în cel mai bun caz parțial reprezentativă. Teoria informației poate fi folosită pentru a calcula magnitudinea pierderii de informație și constituie una dintre tehnicile aplicate de către teoria haosului.

Vezi Operaționalism: (Percy William Bridgman).

• Teza Duhem-Quine afirmă că o atunci când o teorie este confirmată sau falsificată, întreaga teorie are de suferit de pe urma acestui proces, nu doar părți din ea
• Thomas Kuhn a fost de părere că teoriile care concurează pentru supremația paradigmatică, nu pot fi selectate în urma evidenței. (vezi Subdeterminare)
• Francis Bacon a consacrat conceptul de Experimentum Crucis, care decide în mod categoric asupra veridicității unei ipoteze. Această idee a fost pusă sub semnul îndoielii de știința actuală.

Cele mai puternice afirmații sunt cele cu aplicabilitatea cea mai largă. A treia lege a lui Newton- "pentru fiecare acțiune există o reacțiune opusă și egală" — este o afirmație puternică deoarece se aplică la fiecare acțiune, oriunde, oricând.

Dar acum savanții pot să testeze fiecare incidență a unei acțiuni, și să găsească o reacție. Atunci cum pot ei să afirme că că a treia lege alui Newton este într-un oarecare sens adevărată? Desigur că au testat multe acțiuni, și la fiecare în parte au putut găsi reacția opusă care îi corepsunde acțiunii. Dar cum putem fi siguri că data viitoare când testăm a treia lege a lui Newton, se va dovedi a fi validă?

O soluție la această problemă este să ne bazăm pe inducție. Raționamentul inductiv pornește de la premisa că dacă o situație este valabilă în toate cazurile observate, atunci aceasta este valabilă în toate cazurile. Astfel, după încheierea unei serii de experimente care vin în sprijinul celei de-a treia legi a lui Newton, putem să considerăm că legea este valabilă în toate cazurile.

Explicarea motivului pentru care inducția funcționează a fost oarecum problematică. Nu se poate folosi deducția, procesul bine cunoscut de a trece de la premisă la concluzie, deoarece pur și simplu nu există nici un silogism care să permită așa ceva. Oricât de multe ori biologii din secolul al XVII-lea au observat lebede albe, și în oricât de multe locații, nu există nici o cale deductivă care să îi conducă la concluzia că toate lebedele sunt albe. Aceasta este la fel de probabil, întrucât, după cum s-a adeverit mai târziu, acea concluzie ar fi fost greșită. În mod similar, este cel puțin posibil ca o observație să fie făcută mâine care arată că un caz în care o acțiune nu este acompaniată de o reacțiune; același lucru este valabil pentru orice lege științifică.

Unul dintre răspunsuri a constat în concepția unei alte forme de argument rațional, care nu se bazează pe deducție. Deducția permite să formulăm un adevăr specific dintr-un adevăr general: toate ciorile sunt negre; aceasta este o cioară; prin urmare este neagră. Inducția permite oarecum formularea unui adevăr general dintr-o serie de observații specifice: aceasta este o cioară și este neagră; aceasta este o cioară și este neagră; prin urmare, toate ciorile sunt negre.

Problema inducției este totodată importantă și controversată în filozofia științei: este inducția într-adevăr justificată, și dacă da, cum?

Atât inducția cât și falsificabilitatea încearcă să justifice postulatele științifice făcând referință la alte postulate științifice. Ambele trebuie să evite argumentul regresiei la infinit, unde orice justificare trebuie să fie la rândul ei justificată, rezultând într-o regresie la infinit. Aceste argument a fost folosit pentru a justifica o soluție la regresia la infinit, fundaționalismul. Fundaționalismul afirmă că există unele postulate de bază care nu necesită justificare. Atât inducția cât și falsificarea sunt forme ale fundaționalismului în sensul că se bazează pe afirmații de bază care derivă direct din observații.

Modul în care postulatele de bază derivă din observație complică problema. Observația este un act cognitiv; adică se bazează pe înțelegerea noastră, pe setul nostru de convingeri. O observație a tranzitului lui Venus necesită o gamă foarte largă de convingeri auxiliare, precum cele care descriu optica telescoapelor, mecanica suportului de telescop, și o înțelegere a astromecanicii. La prima vedere, observația nu pare a fi "de bază".

Coerentismul oferă o alternativă afirmând că postulatele pot fi justificate prin faptul că fac parte dintr-un sistem coerent. În cazul științei, sistemul este considerat a fi setul complet de convingeri ale individului sau ale comunității științifice. W. V. Quine a pledat pentru o abordare coerentă a științei. Observația tranzitului lui Venus este justificată prin faptul că este coerentă cu convingerile noastre despre optică, suporți de telescop și mecanică astrală. Atunci când această observație contrazice una dintre aceste convingeri auxiliare, se impune ajustarea sistemului pentru a îndepărta conflictul.

Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmații științifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: "entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar".

A se considera situația omniprezentă a două teorii A și B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potrivește cu datele, iar B este o versiune a lui A argumentată cu elemente adiționale care nici nu îmbunătățesc, nici nu dăunează problema. Principiul briciului lui Occam ne sfătuiește să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.

Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variații care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosită în mod implicit în orice cercetare științifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind "acțiunea și reacțiunea". O teorie alternativă ar fi: "pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și opusă, cu excepția lui 12 ianuarie 2055, când reacțiunea va avea intensitate înjumătățită". Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanți ca să enunțe orice teorie în fața competitorilor ei care sunt ca număr infiniți. Prin urmare, știința nu ar mai putea să facă deloc prognoze.

Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, și nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferință estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană și teoria informației care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferența numită lungimea minimă a mesajului.

Briciul lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicație este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularități și excepții. Principiul falsificabilității afirmă că orice excepție care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, și că argumentul următor, în ordinea simplicității, care poate să încorporeze excepția ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: "Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil și reduse ca număr, fără să trebuiască să renunțe la reprezentarea adecvată chiar și a unui singur experiment".

O problemă critică în știință este în ce măsură corpul actual de cunoștințe științifice poate fi considerat drept indicator a ceea ce este de fapt "adevărat" despre lumea fizică în care trăim. Acceptarea cunoașterii ca și cum ar fi absolut "adevărată" și dincolo de orice dubiu (în sensul teologiei sau ideologiei) se numește scientism.

Totuși, este un lucru obișnuit ca membrii societății să aibă o opinie exact opusă despre știință - mulți dintre cei care nu se ocupă cu știința consideră că savanții ridică pretenție de infailibilitate pentru afirmațiile lor. Știința servește în procesul de luare de decizii bazată pe consens prin care oameni cu opinii morale variate ajung la un numitor comun privind ceea ce este "real". În societățile seculare, bazate pe cunoaștere, informație și tehnologie, unde nu există altă concepție larg acceptată a realității bazată pe fundamente morale sau religioase comune, știința a devenit principalul arbitru al disputelor. Aceasta a dus la abuzul dialogului științific în scopuri politice sau comerciale.

Grija privind disparitățile considerabile dintre modul în care ei lucrează și felul în care sunt priviți a dus la campanii publice pentru a educa publicul larg despre scepticismul științific și metoda științifică.

• Epistemologie
• Istoria și filozofia științei
• Istoria științei
• Revoluția științifică
• Filozofia limbajului
• Filozofia matematicii
• Publicații importante în filozofia științei
• Pozitivism (filozofie)
• Studiul științei
• Materialism științific
• Scientism
• Construcție socială
• Sociologia cunoașterii științifice
• Sociologia științei
• Metodă științifică
• Filosofie speculativă si experimentală

• Sir Francis Bacon
• Roger Bacon
• Roy Bhaskar
• Rudolf Carnap
• Auguste Comte
• René Descartes
• Empedocle
• Paul Feyerabend
• Galileo Galilei
• Robert Grosseteste
• Immanuel Kant
• Thomas Kuhn
• Imre Lakatos
• Ernst Mach
• Isaac Newton
• Charles Peirce
• Michael Polanyi
• Sir Karl Popper
• Bertrand Russell

• Cauzalitate
• Operație de egalizare
• Problema demarcației
• Dualism
• Credință și raționalitate
• Liber arbitru și determinism
• Filozofia chimiei
• Filozofia biologiei
• Filozofia matematicii
• Filozofia fizicii
• Filozofia spațiului și timpului
• Problema demarcației
• Simplitate
• Uniformitarism (știință)
• Neobservabile

• Snyder, Paul, Toward One Science: The Convergence of Traditions, St Martin's Press, 1977, ISBN 0-312-81011-3, ISBN 0-312-81012-1.
• Van Fraassen, Bas C., The Scientific Image, Oxford: Clarendon Press, 1980, ISBN 0-19-824427-4.
• Boyd, R.; Paul Gasper; J. D. Trout, Ed. (1991) The Philosophy of Science. Cambridge, Massachusetts, Blackwell Publishers.
• Harre, R. (1972) The Philosophies of Science: An Introductory Survey. London, Oxford University Press.
• Klemke, E. et. al. Ed. (1998). Introductory Readings in The Philosophy of Science. Amherst, New York, Prometheus Books.
• Kuipers, T.A.F. (2001). Structures in Science. An Advanced Textbook in Neo-Classical Philosophy of Science. Synthese Library, Springer.
• Ladyman, J. (2002) Understanding Philosophy of Science, London, Routledge.
• Losee, J. (1998). A Historical Introduction to The Philosophy of Science. Oxford, Oxford University Press.
• Niiniluoto, I. (2002) Critical Scientific Realism. Oxford, Oxford University Press
• Pap, A. (1962). An Introduction to the Philosophy of Science. New York, The Free Press.
• Papineau, D. Ed. (1997). The Philosophy of Science. Oxford Readings in Philosophy. Oxford, Oxford University Press.
• Rosenberg, A. (2000). Philosophy of Science: A Contemporary Introduction. London, Routledge.
• Salmon, M. H. et. al. (1999). Introduction to the Philosophy of Science: A Text By Members of the Department of the History and Philosophy of Science of the University of Pittsburgh. Indianapolis, Hacket Publishing Company.
• Newton-Smith, W. H. Ed. (2001). A Companion To The Philosophy of Science. Blackwell Companions To Philosophy. Malden, Massachusetts, Blackwell Publishers.

1) Texte introductive

• Peter, Godfrey-Smith, "Theory and Reality: An Introduction to the Philosophy of Science", Chicago: University of Chicago Press, 2003. [rom. "Filosofia stiintei - o introducere critica in ideile moderne", tr. Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucuresti, 2012]
• Achinstein, Peter, Concepts of science : a philosophical analysis, Baltimore : Johns Hopkins Press, 1968.
• Papineau, David, The philosophy of science, New York : Oxford University Press, 1996.
• Losee, John, A historical introduction to the philosophy of science', New York: Oxford University Press, 1972.
• Losee, John, Theories of scientific progress: an introduction London: Routledge, 2004.
• Harré, Rom, The Philosophies of Science.
• Poser, Hans, Wissenschaftstheorie. Eine philosophische Einführung, Stuttgart : Reclam, 2001

2) Texte esențiale

• Pierre Duhem, La theórie physique: son objet, sa structure. , 1903, deutsch: Die Wandlungen der Mechanik und der Naturerklärung, Leipzig 1912
• Ludwik Fleck, Entstehung und Entwicklung einer wissenschaftlichen Tatsache. Einführung in die Lehre vom Denkstil und Denkkolllektiv, Basel : Schwabe, 1935
• Ernest Nagel: The Structure of Science, New York: Brace & World, 1961. Model clasic al explicațiilor reductive
• Percy Bridgman, The nature of physical theory, New York : Dover, 1936.
• Mary Hesse, Models and analogies in science, Notre Dame, Indiana : University of Notre Dame Press, 1966.
• Frederick Suppe, The semantic conception of theories and scientific realism, Urbana : University of Illinois Press, 1989.
• Stathis Psillos, Scientific Realism. How Science tracks truth, London : Routledge, 1999.
• Karin D. Knorr, The manufacture of knowledge ; an essay on the constructivist and contextual nature of science, Oxford: Pergamon, 1981
• Nancy Cartwright, How the Laws of Physics Lie, Oxford, 1983 Critică la adresa tezei conform căreia legile naturii au valabilitate absolută
• Ian Hacking, Representing and Intervening, CUP, 1983,
• Ronald Giere, Explaining Science. A cognitive approach., Chicago : University of Chicago Press, 1988, în special capitolul 3: Models and Theories.
• Mary Morgan und Margaret Morrison (Hersg.), Models as mediators : perspectives on natural and social science, 1999.
• Paul Lorenzen, Lehrbuch der konstruktiven Wissenschaftstheorie. Bibliographisches Institut, Mannheim 1987; reprint: Metzler, Stuttgart 2000 ISBN 3-476-01784-2

3) Texte asupra unor teme specifice

• Müller, Sabine, Programm für eine neue Wissenschaftstheorie, Würzburg : Königshausen & Neumann, 2004
• Theo A.F. Kuipers Structures in Science. An Advanced Textbook in Neo-Classical Philosophy of Science., Synthese Library, Springer, 2001.
• Theo A.F. Kuipers From Instrumentalism to Constructive Realism - On Some Relations Between Confirmation, Empirical Progress and Truth Approximation., Synthese Library, Springer, 2000.
• Ilkka Niiniluoto Critical Scientific Realism, Oxford, Oxford University Press, 2002.
• Sandra Harding, Feministische Wissenschaftstheorie : zum Verhältnis von Wissenschaft und sozialem Geschlecht, Hamburg : Argument, 1990

La Wikicitat găsiți citate legate de Filozofia științei.

• en The Stanford Encyclopedia of Philosophy - Introducere de calitate.
• en Pentru începători. Arhivat în 28 decembrie 2005, la Wayback Machine.
• en Eesuri despre conceptele din filozofia științei Arhivat în 9 mai 2009, la Wayback Machine. la The Galilean Library.
• en Listă bibliografică foarte bună cu rezumate ale diferitelor deomenii creată de unul dintre cei mai importanți filozofia i științei din prezent, James Ladyman (University of Bristol)
• en Bibliografie aleasă de Ward E. Jones, Samir Okasha și W.H. Newton-Smith (Oxford University) Arhivat în 25 decembrie 2005, la Wayback Machine.
• en The Basics of Phylosophy

• en Diferite perspective asupra filozofiei științei Arhivat în 12 noiembrie 2005, la Wayback Machine.
• en Lyle Zynda Lecture on the Philosophy of Science Arhivat în 7 mai 2013, la Wayback Machine.
• en Folii Powerpoint de la Universitatea St.Andrews
• en Revolutions in Science; materiale pentru prelegerea Anjan Chakravartty
• de Introducere în teoria științei de Bernhard Lauth (LMU München) Arhivat în 15 iunie 2006, la Wayback Machine.
• de Introducere în teoria științei după Enach Erhard Oeser (Universitatea Viena)
• de Sistem, clasificare și evoluție după Erhard Oeser (Universitatea Viena)
• en Folii PowerPoint asupra problematicii observabil/ne-observabil, subdeterminare și a Tezei Duhem-Quine