Zona euro se referă la cele 20 țări din Uniunea Europeană care au adoptat euro ca monedă unică.
Euro a debutat ca monedă unică a 11 state membre. Au avut deja loc șase valuri de extindere a zonei euro prin aderarea Greciei în 2001, a Sloveniei în 2007, a Ciprului și Maltei în 2008, a Slovaciei în 2009, a Estoniei în 2011, a Letoniei în 2014, a Lituaniei în 2015 și a Croației în 2023. Noi valuri de extindere a zonei euro sunt așteptate în anii următori.[1]
Țările UE se îndreaptă către adoptarea euro în conformitate cu o procedură bine stabilită, care cuprinde mai multe etape. Prima etapă se încheie atunci când statul membru aderă la mecanismul cursului de schimb ERM II.[1]
În această etapă, politica monetară și cea valutară trebuie să îndeplinească trei cerințe esențiale prevăzute de Tratat.
Adoptarea monedei euro, începe numai după ce țara respectivă a îndeplinit în totalitate așa-numitele criterii de convergență pe termen lung.[1] Statul membru respectiv trebuie să fi participat timp de doi ani la ERM II în cadrul benzilor normale de fluctuație, fără să fi înregistrat tensiuni puternice. În această perioadă, statul respectiv trebuie să-și armonizeze integral legislația națională (în special legislația cu privire la statutul băncii centrale) cu Tratatul și cu Statutul SEBC. Decizia prin care se stabilește dacă un stat membru a atins nivelul necesar de convergență sustenabilă pentru a adopta moneda euro este luată de către Consiliul ECOFIN. Aderarea la zona euro implică o serie de consecințe de ordin operațional și necesită pregătiri tehnice intense, mai ales în ceea ce privește adoptarea euro ca monedă fiduciară, instrumentele necesare aplicării politicii monetare și participării la infrastructurile pieței din zona euro pentru gestionarea plăților și a operațiunilor cu constituire de garanții.[2]
