Educație lingvistică

Educația lingvistică se referă la procesul și practica de a dobândi o a doua limbă sau o limba străină. Acesta este în primul rând o ramură lingvisticii aplicate, totuși poate fi considerată și un domeniu interdisciplinar. Principalele domenii de învățare pentru educația lingvistică sunt: dobândirea de competențe de comunicare, experiențele cross și multiculturale.^[1]

Globalizarea, ca fenomen într-o creștere accelerată, a creat o nevoie mare de forță de muncă capabilă de a comunica in diferite limbi. Utilizarea predilectă a limbilor de circulatie internatională se face în domenii precum comertul, turismul, relațiile internaționale, tehnologie, aviație, media și știință, etc.

Exista multe metode de studiu a limbilor străine, mai vechi sau mai noi.

Câteodată confundate, termenii „abordare”, „metodă” și „tehnică” sunt concepte diferite

O „abordare” este un set de ipoteze despre natura limbii și învățarea limbii, dar nu implica un procedeu sau furnizarea unor detalii despre cum asa ipoteze ar trebui implementate in invatarea la clasa .Acestea pot fi înrudite cu a doua teorie a învățării unei limbi Sunt trei „ipoteze” principale :

1. Viziunea structurata tratează limba ca un sistem de structuri asemănătoare cu elemente la sensul de cod (de ex. Gramatica).
2. Vizualizare interactivă privește limba ca un vehicul pentru crearea și menținerea relațiilor sociale, concentrarea pe modelele ce se mișcă, acte, negociere și interacțiuni găsite în schimburile de conversație. Această abordare a fost destul de dominant inca din anii 1980..^[2]

O ”metodă” este un plan pentru a prezenta limba pentru a fi învățata și ar trebui să fie bazata pe o abordare selectata. Pentru ca o abordare sa fie schimbata într-o metodă, un sistem de instruire ar trebuie să fie conceput luând în considerare obiectivele de predare/învățare, cum sa fie conținutul selectat și organizat, tipurile de sarcini sa fie efectuate, rolurile studenților și rolurile profesorilor.